Martor al tranziției epocale de la societatea industrială la societatea informațională, Ludwig Wilding (Grünstadt, 1927 – Buchholz in der Nordheide, 2010) a început să-și creeze Programierte Strukturbilder la începutul anilor 13, dezvoltând o artă logico-senzorială bazată pe chineza virtuală ( 2014 septembrie 5 – 2014 octombrie XNUMX).
Ambiguitatea, nedeterminarea și instabilitatea au constituit trăsăturile distinctive ale cercetării efectuate în acel sfârșit de secol; artiști precum Ludwig Wilding au aprofundat în special discursul asupra mișcărilor false și a vederii stereoscopice (ceea ce este posibil de sistemul nostru binocular, care înregistrează două imagini diferite și le combină împreună, producând experiența celei de-a treia dimensiuni).
În acest sens, lucrările lui Wilding ar trebui considerate ca evoluția adecvată a relației tradiționale dintre prim-plan și fundal. De fapt, vederea binoculară face posibilă obținerea unei senzații de profunzime datorită fuziunii diferitelor imagini care se formează în ochiul drept și cel stâng.
În anii XNUMX Wilding a avut ocazia să dezvolte interferențe sub formă de linii suprapuse în spațiu. Liniile au fost dispuse pe două niveluri distincte, dar complementare: fața lucrării și spatele, care ajung să se îmbine împreună în retină. În practică, sinteza perceptivă a nivelurilor frontal și posterior ar putea genera o mișcare aparentă.
Deși este stabilit că „a vedea înseamnă a cunoaște”, uneori simțurile ne pot induce în eroare, stimulând iluzii și chiar halucinații. Elaborările de țesuturi ale lui Wilding acționează tocmai asupra iluziei optice, demonstrând că arta este o înșelăciune minunată.
Oscilația perceptivă a acestor lucrări izvorăște din linii interspațiate, texturi ortogonale, suprafețe concave/convexe, transparențe și pliuri care analizează interdependența dintre artist/cercetător și spectator/receptor, precum și dintre subiectul care percepe și obiectul perceput. În virtutea acestei relații, opera nu există până nu este văzută, invers ea încetează să existe atunci când nu mai este percepută direct.
De asemenea, este necesar să aveți o experiență directă a acestor lucrări, pentru că singura modalitate de a le aprecia cu adevărat este din viață. Altfel este imposibil de înțeles trecerea imediată de la o „formă fixă” la o „formă mobilă”, adică atunci când opera capătă viață proprie, activată de privitor și indusă de variația viziunii sale.
Având în vedere că investigațiile cinematografice pot fi împărțite în două categorii distincte și anume cele care sunt interesate de deducție și cele care recurg la inducție, gradienții structurali ai lui Ludwig Wilding aparțin, fără îndoială, celei de-a doua categorii: sunt provocări intelectuale care acționează asupra fotoreceptorilor retinei.
Ludwig Wilding. Zum Beispiel
Lissone, Muzeul de Artă Contemporană – Subsol
13 septembrie - 5 octombrie 2014
Inaugurare: vineri, 13 septembrie, ora 18
