Președintele Republicii Giorgio Napolitano, invitând tinerii să participe activ la viața politică și evitând să se refugieze în descurajarea antipoliticii, a avut însă grijă să spargă câteva clișee care dau o idee distorsionată și iluzorie a drumului pe care îl trebuie luate pentru a depăși criza. Fără rigoarea bugetului public - a spus șeful statului - am fi continuat să facem datorii descarcând relativa povara tocmai asupra tinerilor care sunt chemați să plătească socoteala pentru cheltuielile vesele ale părinților. Și acesta este exact conceptul opus celui mai răspândit în vulgata tineretului și nu numai, conform căruia austeritatea este plătită mai ales de tineri.
Chiar și guvernatorul Băncii Italiei Ignazio Visco, vorbind la Quirinale la prezentarea raportului Arel despre tineri și muncă, a profitat de ocazie pentru a sparge un alt clișeu conform căruia, mai ales în propaganda sindicală, există o tendință a confunda precaritatea cu flexibilitatea. Acestea sunt două concepte diferite și trebuie să discutăm despre cum să implementăm o flexibilitate bine reglementată tocmai pentru a depăși precaritatea.
Cercetarea puternică a lui Arel intitulată „Tineri fără viitor?” și coordonat de Tiziano Treu și Carlo Dell'Aringa, clarifică în mod clar dimensiunile și termenii chestiunii tineretului, oferind ample de gândit celor care doresc să abordeze o problemă serioasă și complexă fără demagogie. În primul rând, Treu și Dell'Aringa demonstrează că tinerii italieni plătesc un preț mare din cauza crizei, dar nu prea diferit de ceea ce suferă tinerii din alte țări europene. Diversitatea reală constă nu atât în șomajul care a crescut foarte mult, cât în rata de activitate care în Italia este de doar 40%, în timp ce în Germania este de 53%.
Pentru tinerii italieni, contractele temporare sunt de aproximativ 46% față de 57% în Germania. În consecință, și aceasta ni se pare a fi prima afirmație importantă cuprinsă în raport, se poate spune că rata ridicată a șomajului în rândul tinerilor din Italia nu depinde atât de precaritate, adică de difuzarea contractelor de muncă temporare, cât de Criza cauzelor structurale profunde s-a agravat, dar care a preexistat exploziei bulei financiare din 2008. Trebuie să le înțelegem bine și să le înlăturăm dacă vrem să ieșim din criză cu un sistem mai eficient, capabil să ofere o integrare reală. oportunități pentru tineri și nu doar promisiuni false.
Problemele cele mai delicate ale situației tineretului sunt pe de o parte tinerii nici-nici, adică cei care nu lucrează și nu învață, iar pe de altă parte răspândirea situațiilor ilegale de muncă, adică stagii, numere de TVA etc. Pe lângă munca ilegală reală, care în mod firesc nu privește numai, nici poate în principal, tinerii și care nu poate fi estimată cu o aproximare acceptabilă.
Studiul Arel indică, de asemenea, o serie de politici capabile să abordeze problema tineretului care nu este legată doar de faza de criză pe care o trăim, dar care derivă dintr-o deteriorare progresivă a structurilor responsabile cu facilitarea intrării tinerilor pe piață. , care a început cu cel puțin 15 ani în urmă și care a fost parțial tamponată în ultimul deceniu de legile Biagi care au crescut flexibilitatea de intrare. De altfel, propunerile lui Arel pleacă de la necesitatea revizuirii și reamenajării parcursurilor școlare și a calității educației noastre în general, legând-o mai strâns de lumea muncii și prin intensificarea alternanței școală-muncă care este puțin practicată de noi în comparație cu ceea ce se întâmplă în alte țări.
Apoi se trece la o îmbunătățire a uceniciei care în Italia nu funcționează în principal din cauza dificultăților de clarificare a competențelor statului și ale regiunilor care ar trebui să participe la sprijinul acestei instituții care în multe alte țări europene joacă un rol fundamental în facilitarea integrării tinerilor la locul de muncă. De asemenea, este necesară reorganizarea serviciilor de angajare prin plasarea de personal capabil și competent pentru a ajuta tinerii în selectarea oportunităților de muncă. Iar acest lucru, combinat cu sprijinul de venit orientat și selectiv, ar putea ataca tocmai acele buzunare de suferință mai mare constituite de mulți tineri care nu muncesc și nu învață.
În cele din urmă, Treu și Dell'Aringa precizează în mai multe puncte că ar fi oportun să se unifice, sau cel puțin să se apropie, protecțiile dintre lucrătorii precari și deținătorii de locuri de muncă permanente și că acest lucru nu ar trebui să se întâmple prin reducerea flexibilității de intrare. Această redistribuire a drepturilor include și vechea chestiune a articolului 18 pe care cei doi autori, deși clarifică că avem de-a face cu o „lege” depășită și vătămătoare, preferă să nu o abordeze direct pentru a evita „tensiunile sociale”, ci propune unele metode capabile să-i atenueze impactul fără a submina formal tabuurile reintegrării, care este tot mai mult un banner al organizațiilor sindicale.
Tinerii au viitor. Oferirea acestuia este în interesul țării, inclusiv al bătrânilor. Pentru a atinge obiectivul este necesar să devenim conștienți că este contextul economiei italiene care trebuie să se schimbe, să se deschidă către inovație, să schimbe comportamente care sunt acum cochilii incapabile să ofere protecție eficientă purtătorului, să se pună în poziție de a folosi talentele și dorința de a face tineri astfel încât să apuce împreună calea dezvoltării.
