În noaptea de 21 august 1968, cu o operațiune foarte rapidă și perfidă, cel Trupele Pactului de la Varșovia (Sovietic, polonez, est-german, maghiar și bulgar; România a refuzat să participe cu propriile sale) ocupate Cehoslovacia fără a întâmpina altă rezistenţă decât cea pasivă şi ostilă a populaţiei. Jan Palach, un tânăr ceh, la începutul anului 1969, și-a dat foc în semn de protest și a devenit simbolul rezistenței la acel eveniment tragic care a întrerupt manu militari asa numitul Primavara Praga sau încercarea Partidului Comunist din Cehoslovacia și a liderului său Alexander Dubcek de a lansa un program reformist profund cu restabilirea libertăților civile și politice.
Noul curs al Pragai nu a pus sub semnul întrebării structura alianței și nici nu și-a propus (precum revoluția maghiară din 1956) să răstoarne regimul comunist. Prin urmare, nu existau motive de politică internațională sau de securitate a blocului sovietic care a justificat o intervenție armată (după o logică nemiloasă a realpolitikului în logica Pactului de la Ialta). Mai mult, în aceeași perioadă România era angajată într-o politică externă caracterizată prin diferențe semnificative față de Moscova. Dar pe plan intern, partidul comunist al lui Nicolae Ceauşescu a menţinut controlul asupra ţării cu o mână de fier obişnuită.
Leonidas Brejnev, liderul Pcus, a justificat agresiunea militară cu nevoia de a salva ''realizările socialismului'', enunțând principiul ''suveranității limitate'' care a rămas de atunci la baza politicii Moscovei asupra Europei de Est, cu consecința blocării oricărei încercări de reînnoire.
Istoria și-a răzbunat aplicând pe deplin regula „„simul stabunt, simul cadent” către ţările socialismului real. A fost nevoie, totuși, de încă douăzeci de ani pentru a ajunge la 9 noiembrie 1989 și colab prăbușirea Zidului Berlinului.
L "Biroul politic al PCI (partidul salutase, cu favoare și speranță, experiența Primăverii de la Praga) a exprimat un ''disidență gravă'' (confirmat ulterior la al XII-lea Congres) despre invazia Cehoslovaciei. Poziția – diferită de solidaritatea cu Armata Roșie etalată cu doisprezece ani mai devreme, în Parlament, de către comuniști în zilele represiunii maghiare – a fost salutată în Italia ca o întorsătură radicală în politica acelui partid căruia toată lumea era dispusă, la vremea aceea, să-i acorde mult credit.
Dar mai există un 21 august important în istoria comunismului. La ora 13,30 în aceeași zi, cu patru ani mai devreme, Palmiro Togliatti a murit la Yalta, lider istoric al PCI și timp de mulți ani personalități marcante ale Internaționalei Comuniste al cărei secretar secund a fost al bulgarului Georgi Dimitrov. În acest rol a luat parte, din exil și în calitate de reprezentant direct al Internaționalei și al lui Stalin, la cele mai importante evenimente petrecute între cele două războaie mondiale ale secolului trecut, inclusiv cele cruciale. Războiul civil spaniol.
La 14 iulie 1948, la ieșirea din Cameră Togliatti a suferit un atac de un sicilian pe nume Antonio Pallante. Au urmat proteste și greve violente timp de cel puțin trei zile; atunci grupul de conducere al PCI (căruia Togliatti de pe patul de spital îi sfătuise să nu-și piardă capul) a reușit să recupereze situația.
Cu câțiva ani înainte de a muri (în 1953) Stalin insistase să-l numească pe Togliatti director al Cominform. În justificarea acestei alegeri, „Micul Părinte” a spus: „Ercoli al nostru (numele de familie pe care Togliatti îl folosea în ascuns, n.d.) ne cunoaște foarte bine pe toți, știe cine suntem, cum lucrăm. Nu există altul ca el. Vedeți tovarăși – a continuat el –, uneori, cele mai complicate probleme politice pot fi rezolvate dacă este găsit omul potrivit. Ercoli mi se pare ca omul acela''. Lui Togliatti nu i-a plăcut propunerea; cu toate acestea, a trebuit să refuze pe cont propriu, deoarece grupul de conducere italian s-a declarat atât de dispus să accepte propunerea lui Stalin, încât Togliatti s-a simțit trădat.
În vara anului 1964, liderul PCI acceptase invitația de a rămâne la Ialta (care era locul de vacanță al nomenclaturii comuniste) cu scopul de a se întâlni Nikita Hrușciov și să-i prezinte remarci critice asupra acțiunii sale politice. Togliatti și Hrușciov nu „prinseseră”, pornind de la faimosul Raport realizat de al doilea al XX Congresul PCUS, pe care Togliatti îl considerase dezechilibrat, deoarece accentul pus pe "cult al personalității” pentru Stalin, ca origine și cauză a ororilor regimului.
Togliatti, cu eseuri și discursuri, încercase istoricizarea stalinismului și să sublinieze limitele unui sistem care le permisese arbitrilor unui dictator. Și adunase aceste reflecții într-un Memorial pe care voia să-l predea personal sau să-l trimită lui Hrușciov dacă nu putea să-l întâlnească (liderul sovietic a continuat să se nege).
S-a îmbolnăvit pe 13 august în timp ce vizita o tabără de pionieri cu Nilde Jotti, a fost tratat cu toate mijloacele disponibile și operat în caz de urgență, dar totul a fost inutil. Cadavrul a fost transportat în Italia unde ritualurile funerare au fost o apoteoză.
Liderii PCI, care primiseră Memorialul de la Jotti, au decis să-l facă public. Despre Togliatti se poate spune că a fost un „fiul secolului„. A trecut prin evenimentele „secolului scurt” cu o nouă viziune, pe care a adus-o – din Salerno descoperire, la momentul sosirii sale în Italia în 1944, înainte - să schimbe natura unei formațiuni de cadre închise și sectare în cea a unui partid popular (l-am putea defini chiar ca interclasist) și mai mare și mai importantă. Partidul Comunist din Occident, capabilă să păstreze împreună (unde PCI s-a stabilit permanent în puterea locală) simțul practic al guvernării, propriu social-democrației „urate”, fără a abjura mitul revoluției și al socialismului: mit care, de-a lungul timpului, a fost proiectat tot mai mult într-o perspectivă rarefiată, ca un fel de judecată universală fără Dumnezeu.
