Suntem doi foști consultanți McKinsey, unde motto-ul „up or out” a avut un sens precis timp de aproape cincizeci de ani: fie consultantul a continuat să crească în abilități de conducere, fie a trebuit să părăsească McKinsey și să-și construiască o nouă carieră (adesea foarte prestigioasă). într-o altă organizație. Ideea de a aplica același motto în economia italiană ne-a venit la sfârșitul anului 2011, când criza datoriilor i-a făcut pe italieni să redescopere vulnerabilitatea economiei noastre și problema creșterii. Mai mulți cititori ne-au spus că am abordat deja aceste probleme în Meritocracy and Rules și ne-au sugerat să reluăm acele idei pentru a le face un adevărat „manifest pentru creștere”.
Astăzi, guvernul Monti a făcut și creșterea o prioritate, dar amploarea transformării culturale necesare nu este încă clară pentru italieni și, prin urmare, se chinuie să înțeleagă dacă reformele lansate își vor atinge scopul. Problema – Monti este conștient de acest lucru și l-a clarificat – este că creșterea în Italia a fost blocată de ani de zile și va dura timp pentru a sparge incrustațiile, în special pe cele culturale, care blochează dezvoltarea economiei noastre. Italia, crește sau ieși! vizează în primul rând denunţa acestea prejudecăți, și vrea să explice ce înseamnă cu adevărat să adopți, chiar și în Italia, „cultura creșterii”, care se bazează pe una concurență care respectă regulile, care generează meritocrație și excelență și, prin urmare, face posibilă îmbunătățirea capitalului uman, adevăratul motor al creșterii într-o societate postindustrială.
Credem că această reflecție este utilă din mai multe motive. Primul este că noi italienii nu am înțeles încă adevărata natură a stării de rău economic care ne afectează astăzi țara. Mulți italieni crede într-o serie de „mituri false” care ar dori să explice cauzele crizei și să ofere rețetele potrivite pentru a o depăși.
Primul mit se referă laoriginea problemelor Italiei: pentru mulți, vina ar fi criza internațională, globalizarea, finanțele anglo-saxone sau vreun alt „lup rău” care preferă să acuze decât să vadă relele casei noastre. Oricine susține această poziție nu a înțeles (sau se preface că nu înțelege) asta Criza noastră nu este cauzată deloc de criza globală a datoriilor, ci de incapacitatea economiei noastre de a crește, un impas care durează de mai bine de douăzeci de ani. Criza financiară globală care a izbucnit în acum îndepărtatul 2008 a făcut ca restul lumii să descopere că sărăcirea progresivă a italienilor risca să devină o problemă și pentru ei. Dar importanța creșterii, nu numai pe piețele financiare, ci și în viața de zi cu zi, le scapă adesea italienilor. Din acest motiv, se caută alți autori și alte căi de ieșire. Dar nu există: ori crești, ori pleci.
Il al doilea mit fals este că Italia poate recupera prosperitatea și își depășește problemele actuale întorcând ceasul înapoi și redescoperind rădăcinile dezvoltării sale în ultimele decenii: valoarea „micului este frumos”, puterea „teritoriului”, solidaritatea familială și corporativă ca plasă de siguranță în locul celei create de stat sau de resursele individuale. Realitatea este foarte diferită: economia mondială, odată cu globalizarea, și societatea italiană, odată cu îmbătrânirea populației, s-au schimbat ireversibil. Italia nu a reușit să-și adapteze modelul economic, dar trebuie să învețe să facă acest lucru. De ce economia noastră nu crește? Nu pentru că afacerile nu se nasc, ci pentru că nu cresc. Și nu o pot face pentru că au fost sugrumați de motto-ul „micul este frumos”, care i-a împiedicat să se transforme. Și nevoia de a „proteja IMM-urile noastre legendare”? IMM-urile noastre sunt realități care adesea, din păcate, supraviețuiesc doar pentru că evadează impozitele și își plătesc puțin lucrătorii. Pe cei mai buni trebuie in schimb ajutati sa creasca, cei ineficienti trebuie sa se inchida sau sa fie absorbiti. Un alt mit fals spune că pentru a crește trebuie „să copiem modelul german”. Dar astăzi acest proiect nu se mai aplică, modelul nostru economic „de fabricație” este foarte departe de cel german, care este alcătuit din companii mai mari, mai tehnologice și mai bine organizate, dar mai ales pentru că până acum „fabricile” constituie doar un mic. parte a unei economii moderne.
Dar există alte câteva mituri false circula in tara noastra. De exemplu cel mult invocata relansare a „made in Italy”, care însă şi-a avut ziua şi trebuie azi fi inlocuit cu «creat in Italia», concepută în Italia. Și necesitatea eliminării articolului 18 pentru a permite fabricilor aflate în criză să tragă liber? Prejudiciul articolului 18 cu siguranță nu este că împiedică fabricile aflate în criză să facă disponibilizări (ceea ce pot face mai ușor decât în Franța), dar pentru a limita meritocrația: pe de o parte, împiedică marile companii să concedieze un muncitor absent și să angajeze unul bun care dorește să muncească, pe de altă parte a creat un apartheid inechitabil care generează ineficiență în rândul milioanelor de lucrători supraprotejați și a milioane de lucrători precari fără nicio protecție.
Un alt mit periculos susține că concurența, respectul pentru reguli și meritocrația sunt valori „anglo-saxone”., la care economia noastră nu poate fi niciodată inspirată pentru că sunt străine de ADN-ul italienilor. Oricine crede în acest „mit” justifică evaziunea fiscală, munca nedeclarată, privilegiile multor corporații mici, familismul, recomandările... Și sunt convinși că încercarea de a-și da regulile corecte echivalează cu un efort sisifian: mai bine să păstrăm regulile pe care le avem, poate închidem ochii la cine este deștept. De fapt ADN-ul italienilor este bine: atunci când ne aflăm într-un mediu în care regulile funcționează și sunt respectate, le respectăm și noi. Când lucrăm în străinătate, de exemplu. Când facem carieră în marile multinaționale, acceptând provocarea meritocrației. Când intrăm pe piețele internaționale cu companiile noastre, acceptăm și adesea câștigăm provocarea concurenței. Problema este in Italia. Pentru că mulți italieni nu cred că regulile și meritocrația pot fi făcute să funcționeze și aici. Nu au înțeles că regulile trebuie respectate nu pentru a respecta un principiu etic, ci pentru că este convenabil. Adevărata deficiență etică a economiei noastre nu sunt managerii care câștigă prea mult (deși acest lucru este uneori adevărat, având în vedere rezultatele), ci companiile care supraviețuiesc datorită nedeclaraților și „negrilor”..
Dar există un alt motiv pentru care o reflecție asupra creșterii este importantă astăzi: trebuie să articulăm o viziune pe termen lung a creșterii Italiei. Care lipsește astăzi. Această viziune asupra viitorului nostru nu este alcătuită doar din procente din PIB și prevederi legislative: trebuie să devină o poveste a țării pe care dorim să o creăm în următorii ani. Trebuie să pară clar și convingător. În mod ideal, ar trebui să genereze un impuls emoțional la italieni, o dorință de schimbare și acțiune. Ceea ce poate face guvernul Monti în câteva luni pentru a stimula creșterea (presupunând că face toate lucrurile corecte) are o limită, care pare din ce în ce mai evidentă. Riscul este ca, pe termen lung, italienii, care nu sunt conștienți de transformarea epocală necesară, să nu vadă decât costurile inițiativelor lansate de guvern, în condițiile în care nu înțeleg cauzele fundamentale ale lipsei de creștere. Și mai presus de toate cred că pericolul de a deveni o „nouă Grecie” a scăpat definitiv. Și în acel moment politica, pe care Monti o susține astăzi, va reveni la populism și va începe din nou să vândă vise și promisiuni irealizabile.
Tema-cheie a acestei cărți va fi așadar cum să realizăm o transformare epocală a economiei noastre. Dar va fi nevoie de unul noua conducere: pentru a atinge acest obiectiv însă, cu siguranță nu este suficientă schimbarea legii electorale sau înființarea unui nou partid care să fie „expresie a societății civile”: „societatea civilă” chiar trebuie schimbată. Avem nevoie de un nou capitalism, cu o nouă generație de antreprenori. Am nevoie de unul noua generatie de functionari publici. Mai presus de toate, avem nevoie de tineri italieni care să realizeze că țara nu se va schimba dacă nici ei nu se schimbă și nu mai sunt activi. Tocmai tinerilor italieni i se adresează această carte. Să-i implice. Să le explic ce se întâmplă cu adevărat în țara lor și cât de diferit este acest lucru față de ceea ce aud în fiecare zi. Să-i convingem că transformarea, deși epocală, este cu adevărat posibilă. Și pentru a le oferi sugestii concrete despre ce ar trebui să facă pentru a crește și a nu „ieși”.
