Pare incredibil doar să mă gândesc la asta, dar acum mai puțin de 40 de ani, acum 39 de ani mai exact, așa-numita „nunta cu pușcă” mai exista în Italia. Virgulele sunt obligatorii pentru că nu era absolut nimic care să redea demnitatea unei femei în acea instituție terifiantă care umilia (să ne amintim: până acum 39 de ani) demnitatea unei femei. Totuși, articolul 544 din Codul penal, care l-a reglementat (și care poate nu întâmplător datează din 1930...), a fost abrogat abia la 5 septembrie 1981, odată cu intrarea în vigoare a legii 442, care pentru ocazie a mai fost abrogat. a anulat o altă normă mortificatoare, infracțiunea de onoare. Dar în ce constau aceste două institute nu atât de îndepărtate în memoria țării noastre?
Crima de onoare a fost un fel de factor atenuant al feminicidului: articolul 587 din Codul Penal prevedea literalmente că „Oricine provoacă moartea unui soț, fiice sau surori, în actul în care descoperă relația carnală ilegitimă și în stat. de furie cauzată de infracțiunea săvârșită la adresa onoarei sale sau a familiei sale, se pedepsește cu închisoare de la trei la șapte ani”. Pe scurt, multe mai puțin de vârsta minimă de 21 de ani pentru omucidere voluntară: viața unei femei, mai mult legată romantic sau carnal de bărbatul care avea să o omoare ulterior, a meritat o reducere substanțială a pedepsei în Italia până acum doar 39 de ani.
La fel de înjositoare este nunta cu pușca, ale cărei origini se regăsesc în textul Bibliei: „(…) Tânăra logodnică a putut să țipe, dar nu a fost nimeni care să o ajute. Dacă găsește cineva o fecioară care nu este logodită și o prinde și se culcă cu ea și este prins în flagrant, bărbatul care s-a culcat cu ea să-i dea tatălui ei cincizeci de sicli de argint; ea va fi soția lui, pentru că el a necinstit-o, iar el nu o va putea repudi pentru tot timpul vieții sale”. Tot în acest caz, demonstrând modul în care femeile erau luate în considerare până în urmă cu câțiva ani, legea a fost concepută ca o formă de compensare și protecție pentru femeile care, pierzându-și onoarea, nu mai puteau fi căsătorite cu niciun alt bărbat.
În practică, încă conform Codului nostru penal până în 1981, dacă un bărbat „a săvârșit, împotriva unei femei singure și necăsătorite, viol sau violență trupească pedepsită cu pedeapsa prevăzută de art. 519 și următoarele din codul penal, pentru a evita procesul sau pentru a pune capăt pedepsei închisorii aplicate, i-ar putea oferi fetei o nuntă cu pușca. făcând astfel să înceteze toate efectele penale şi sociale a crimei sale”. În realitate, mai mult decât o protecție ipocrită (și nesolicitată) a femeii, a fost a enemea lacună acordată bărbatului vinovat de infracțiune, care și în acest caz ar fi obținut o reducere a pedepsei, într-adevăr o anulare totală a acesteia.
În realitate a contat puțin la femeie, atât de mult încât conform obiceiului dacă fata refuza reparația oferită, suferea dispreț socialși probabil că nu s-ar mai căsători niciodată. Atât crima de onoare, cât și nunta cu pușca au inspirat mai multe filme, precum „Pasqualino Settebellezze” de Lina Wertmuller sau „Divorzio all’italiana” de regizorul Marcello Germi. Deosebit de semnificativ „Cea mai frumoasă soție”, preluat din povestea adevărată a Francei Viola, care în 1966 a fost prima italiancă care s-a răzvrătit împotriva nunții cu pușca, refuzând să se căsătorească cu răpitorul și violatorul ei. Filmul este regizat de Damiano Damiani iar în rolul Francei Viola o interpretează pe o foarte tânără Ornella Muti. Filmul datează din 1970, precedând astfel decizia Parlamentului italian cu mai bine de 10 ani.
