Italia nu este o țară pentru planuri de redresare și reziliență, dar dacă PNRR omite, următoarea generație a UE va sări și ea

Italia nu este o țară pentru planuri de recuperare și reziliență, s-ar putea spune prost parafrazându-i pe frații Coen. Dar asa este? Aceasta este ceea ce încerc să discut într-un mic eseu pentru ca Donzelli să iasă.

Când a devenit sigur că Italia va obține resurse uriașe ca urmare a inițiativei europene a Generație următoare, dificultatea de a fi efectiv o țară pentru planuri de redresare și reziliență a apărut imediat clară. O țară care în schimb pare incapabilă să se proiecteze, să viseze la viitor, să lupte pentru un viitor mai bun. De mulți, prea mulți ani, a rămas prins în „prezentism”: în acel regim de istoricitate identificat de filozoful francez François Hartog și la care se face referire în finul volum recent al lui Giorgio Caravale despre relația dintre politică și intelectuali. O țară caracterizată printr-o discuție politică și, în general, printr-o discuție publică, centrată în întregime pe un război de gherilă continuu, dar limitat, în jurul unor probleme specifice de actualitate, în primul rând imigrația, și nu printr-o comparație între diferite viziuni pe termen lung. O țară neatentă la marile noduri care o leagă, în primul rând marile inegalități, între clasele sociale, de gen, generaționale și teritoriale. În care austeritatea îndelungată a ajutat să se concentreze mai mult atenția asupra reducerilor intervenției publice, mai mult asupra revizuirilor des amintite ale cheltuielilor decât asupra politicilor de reformă, modernizare și consolidare structurală a școlilor, asistenței medicale, bunăstării, rețelelor mari de infrastructură. Și în care planificarea sectorială pe termen lung, atât pentru căile ferate, cât și pentru rețelele de apă, pentru sănătate și pentru cercetare, pentru transportul urban și pentru tranziția energetică, și-au pierdut importanța și centralitatea în acțiunea guvernamentală.

Meciul generației următoare

Și așa când s-a deschis brusc meciul generației următoare, iar Italiei i s-a cerut să se proiecteze în viitor, să-și identifice obiectivele colective și, prin urmare, să planifice în mod coerent noile resurse mari disponibile, răspunsul a fost extrem de dificil. Și de aceea nu am plecat de la o viziune asupra viitorului, ci prin adunarea proiectelor deja disponibile; procesul de redactare a fost astfel aditiv și Planul se prezintă, chiar și în versiunea sa finală, ca o sumă de proiecte.

Desigur, nu trebuie uitat că i Conte II și apoi guvernele Draghi se confruntau cu urgențele sanitare legate de noile izbucniri ale pandemiei și cu cele legate de oprirea activităților economice, nevoia de a aloca băuturi răcoritoare întreprinderilor și cetățenilor. Urgența era presantă. Dar acest lucru nu explică, din partea ambilor, neatenția totală, care nu a fost greu de detectat, la o discuție publică asupra structurii generale a Planului și asupra măsurilor sale specifice; lipsa de atenție la coerența sa de bază și la multiplicarea intervențiilor care ar fi îngreunat implementarea acesteia. Atenția guvernului Draghi s-a concentrat în întregime pe „reforme” și foarte puțin despre ”investiții”, în convingerea premierului și a colaboratorilor săi cei mai apropiați că primii ar fi fost suficiente pentru a face posibilă o transformare radicală a țării în doi ani și deci implementarea cheltuielilor. A fost cu adevărat greu de făcut loc unor critici, unor solicitări de discuție, chiar dacă venind din partea unor personalități cu autoritati, într-o panoramă marcată de un cor de lamuri către „guvernul celor mai buni” și abilitățile sale.

După vara anului 2021, atunci, Planul s-a prăbușit. Cu un proces de vizibilitate minimă, dar de maxim interes, cele mai relevante decizii pentru viitorul țării au fost luate de o serie de miniștri preponderent tehnici ai guvernului Draghi, prin metodele inegale și în multe cazuri discutabile de alegere a proiectelor specifice care urmează să fie facut in măsurile Pnrr. Ei sunt cei care, încă o dată, în absența oricărei discuții politice semnificative și a opiniei publice, au făcut alegeri cruciale; a fost foarte puțină coordonare din partea premierului și foarte puțină comunicare cu forțele politice ale marii majorități. Și, odată cu aceste decizii, Planul s-a concretizat. A existat așadar o perioadă în care legendara „cameră de nasturi” evocată de Pietro Nenni cu mulți ani în urmă a existat cu adevărat; iar miniștrii guvernului Draghi i-au presat practic pe toți.

Astfel, nava a pornit în mijlocul unui cor de urle, între salutări repetate, unanime, la fiecare dintre numeroasele termene care au fost respectate, între urale zgomotoase pe măsură ce soseau diferitele controale comunitare, pentru un total frumos care până acum se ridică la 67 miliarde. Planul, așa cum încerc să documentez în eseu, analizând diferite zone tematice, are lumini și umbre. Dar între timp a început.

Guvernul Giorgia Meloni și Pnrr

Apoi au sosit alegeri anticipate, și succesul – grație sinuciderii adversarilor și lipsei de dragoste a italienilor pentru urne – al singurului partid de opoziție la „guvernul celor mai buni”. Giorgia Meloni și colaboratorii ei au intrat apoi în camera de control: dar i-au găsit pe toți apăsați. Ei nu puteau să nu știe. Nu puteau să nu știe că soarta le rezervase o sarcină cu adevărat ingrată: să realizeze toate investițiile planificate, într-un cadru macroeconomic complet transfigurat de efectele război în Ucraina, de lainflația si de cresterea brusca a preturilor la lucrari publice, care a facut ca multe previziuni de costuri Pnrr sa fie invechite si care deja obligase guvernul Draghi sa intervina cu noi finantari din fondul pentru lucrari neamanabile.

Premierul a vizat imediat peocuparea puterii: concentrarea delegatiilor de pe Pnrr impreuna cu cele de la fondurile de coeziune intr-un singur dicaster, si incredintarea acestuia celui mai credincios si expert al acestuia Raffaele Fitto, fost președinte al regiunii Puglia și europarlamentar. Fitto a efectuat apoi o reorganizare a structurilor centrale de control ale Planului, deja destul de verticalizate, aducând totul sub dicasterul său și urmărind înlocuirea tehnicienilor dragonieni cu personalități de încredere. Mișcare ambivalentă. Pe de o parte de înțeles, având posibilitatea de a apropia toate organele de decizie de premier și de a manevra în comun fondurile de coeziune împreună cu Pnrr, care la vremea „guvernării celor mai buni” făcuse obiectul puţină atenţie politică şi pusă sub controlul ministrului Carfagna. Dar, pe de altă parte, foarte riscant: din cauza riscurilor asociate cu reproiectarea continuă a structurilor, cum ar fi Agenția pentru Coeziune Teritorială, deja angajată pe mai multe fronturi și cu termenul limită de 31 decembrie pentru raportarea fondurilor structurale; si pentru nevoia, in fata unei asemenea concentrari de putere si resurse, de a se misca rapid datorita unei structuri tehnice puternice de nivel inalt. Viteză care nu s-a văzut până acum.

Apoi, în martie, Curtea de Conturi și-a publicat Raportul periodic asupra Pnrr. Cu tot respectul pentru judecătorii contabili, nu spune absolut nimic despre care cei din interior nu știau deja. Că cheltuielile pentru lucrări au fost mult, mult mai lente decât ceea ce și-a imaginat guvernul Draghi cu Def 2021, era deja clar cu Nadef 2022; că au existat probleme cu măsurile specifice a reieșit din analizele repetate foarte valoroase ale Băncii Italiei și ale Oficiului Parlamentar pentru Buget; că transparența și actualizarea Planului, în special în ceea ce privește platforma Regis, erau foarte nesatisfăcătoare, a fost documentat de mulți, începând cu Openpolis. Dar publicarea acelui document a deschis o cutie a Pandorei. Planul Dragon al Viselor a devenit un document de coșmar. Un val de declarații, într-un crescendo rossinian de intensitate, despre imposibilitatea de a o realiza, despre nepotrivirea de a continua, despre necesitatea de a o rescrie cât mai mult; un șirag de perle, dintre care cel mai strălucitor a fost poate cel al liderului Ligii Nordului din Camera Deputaților Molinari, uitând evident că face parte și din majoritatea care avusese Planul.

Dacă planul italian este omis, întreaga recuperare este omisă

În acest moment, guvernul Meloni nu a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă și a făcut ceea ce nu ar fi trebuit să facă. El nu a permis țării și Parlamentului stiu cum stau lucrurile cu adevarat prezentarea, ca datorie, a celui de-al treilea Raport; nu și-a păstrat tonul scăzut intrând într-un dialog tehnic pe anumite puncte cu Comisia, care a fost nevoită, în liniște, să-și amintească că era disponibil acolo. Chiar și pentru că dacă planul italian este omis, întreaga recuperare este omisă și orice ipoteză viitoare a datoriei comune. Fitto a indicat în schimb în mod repetat că unele părți ale planului nu sunt fezabile si ca este necesara mutarea proiectelor din Pnrr la fondurile de coeziune, fara a spune care, pentru cate resurse, cu ce proceduri, cu ce garantii de alocare teritoriala si inlocuirea lor cu ce. Afișând spectre de interese puternice, de la companii până la corporații apropiate guvernului, să obțină multe plăți noi în propriile buzunare în loc să se angajeze în infrastructuri publice complexe.

Deci este adevărat că Italia nu este o țară pentru planuri de redresare și reziliență? Că am scris-o într-un mod foarte îndoielnic, că am ales proiectele cu proceduri îndoielnice și apoi la primele dificultăți ridicăm brațele și declanșăm o discuție fără sens? Că suntem capabili doar să cerem mulți bani și atunci nu putem să-i folosim? Că renunțăm la reluarea investițiilor publice (inima generației următoare) și ne pregătim pentru o ploaie de subvenții?

Provocarea Pnrr este la fel de bună ca și cea a euro

Nu. Acesta ar fi într-adevăr sfârșitul; demisia de a rămâne acolo trista Italia a secolului XXI. Provocarea Pnrr este la fel de bună ca și cea a euro; nu avem un Ciampi, dar va trebui să o facem oricum. Pentru a reveni la a fi o țară serioasă, tocmai pe Pnrr, ca și în Infernul lui Dante, „va apărea (nobilul nostru)”. Cu toate defectele ei, cu toate greșelile făcute, cu unele dintre cele poate două sute de mii de proiecte planificate care cu siguranță vor trebui înlocuite, cu unele măsuri care nu vor fi implementate deloc, Pnrr este provocarea pe care Italia trebuie să o accepte să revină la o țară mare și serioasă. O călătorie în iadul implementării pentru a reveni la „vezi stelele” unui capital public în sfârșit modernizat, a tranzițiilor verzi și digitale în curs, a inegalităților de gen, generaționale și teritoriale poate puțin reduse. Pnrr nu va putea relansa Italia: dar poate reprezenta un pas fundamental pe calea ieșirii din tunelul lung a prezentismului, pentru a reveni la gândirea la viitor.