Ce știm despre Africa? Ridică mâna cine crede că cunoștințele noastre despre marele pământ care a dat naștere speciei umane nu sunt puține, confuze și foarte asezonate cu prejudecăți. Chiar și un expert intitulat este conștient de acest lucru, Joseph Mistretta, diplomat care și-a petrecut marea majoritate a experienței profesionale trăind și studiind pe continentul negru, fost ambasador în Angola și Etiopia, după ce a servit în Republica Democrată Congo și Libia, precum și în SUA și Marea Britanie. Astăzi continuă să se ocupe de afacerile africane, deținând funcția de director pentru zona subsahariană la Ministerul de Externe.
Pentru a șterge stereotipurile și cunoștințele false, el și-a scris cea mai recentă carte, a cincea dedicată marelui continent. O carte foarte utila. Titlul este: „Căile Africii – Viitorul continentului între Europa, Italia, China și noi jucători”; este publicat de „Infinito editions”, o editură care publică o serie anume numită „Afriche”. O carte prețioasă și pentru că, după cum scrie Romano Prodi în introducere, „perspectivele Africii ne privesc pe toți, în special pe noi europenii, și mai ales pe noi italieni”. Toate capitolele sunt interesante pentru cei care doresc să aprofundeze (sau doar să înceapă să cunoască) istoria marelui continent: de ce nu a decolat niciodată? La ce ar trebui să vă așteptați în viitorul apropiat? Care sunt cele mai probabile moduri de dezvoltare? Și apoi rolul Chinei, cel al Europei, al Italiei. Și cel al celorlalte țări, Rusia, Turcia, statele din Golf, India, Japonia, așa-zișii actori noi, așa cum sunt definiți.
Dar, mai presus de toate, Mistretta, pe lângă faptul că oferă informații noi (și o face, oferind cele mai actuale știri despre viața în țările africane), încearcă să elimine informațiile vechi și false.
Deci, să începem cu stereotipuri. Și din câte nu arată deloc: „Avem nevoie de un nou plan Marshall pentru a duce continentul înainte”, de câte ori ai auzit asta? Chiar și puțin în afara rândului. Într-adevăr, s-ar putea spune că până acum un „Marshall” nu se leagă nimănui; în sensul că, dacă într-adevăr nu ai altceva de oferit, îl arunci acolo și cu siguranță își are efectul. Dar să intrăm în asta. De exemplu: cât a costat planul american (în jargonul Erp, European Recovery Program) care a ajutat, începând din 1947, la relansarea economiei europene devastată de cel de-al Doilea Război Mondial? Potrivit ultimelor calcule, 14 miliarde de dolari timp de patru ani, cu doar doi mai mult decât administraseră președintele Truman și secretarul său de stat, George Marshall, bugetul. În ultimii cincizeci de ani ajutorul acordat continentului african - explică Mistretta - se ridica, implicit, la un trilion și jumătate de dolari. Mai mult sau mai putin 20 de miliarde pe an, în locul celor 3,5 alocate Europei prin Planul Marshall. Deci nu e vorba de bani, pentru că nu au lipsit niciodată. Chiar dacă acest lucru nu înseamnă că autorul îmbrățișează teza celor care, la fel ca economistul zambian Dambisa Moyo („The charity that kills”, 2009), au susținut că tocmai a fost ajutorul, care provoacă un lanț nesfârșit de corupție, ineficiență și dependență, pentru a opri dezvoltarea Africii.
Ce s-a intamplat atunci? De ce nu a decolat Africa? Dacă Mistretta întreabă și noi ne întrebăm.
Mistretta enumeră ceea ce crede că sunt principalele probleme care continuă să pună în cuie continentul: „Imaturitate politică, corupție, aplicarea schemelor socialiste în economiile neavansate, climat nu întotdeauna potrivit pentru investiții și afaceri, războaie și tensiuni politice, atitudine prădătoare și miop a colonialismului european".
1) VÂRSTA TINERIE A STATELE AFRICANE
Luați imaturitatea politică, de exemplu. Este greu de considerat o chestiune la fel de verificabilă ca un experiment științific, dar este, fără îndoială, o bază solidă de la care să pornim într-un raționament nepărtinitor pe continent. Uităm adesea că europenii au început să-și construiască propriile state în secolul al XVI-lea, în timp ce africanii au început în cel mai bun caz acum 60 de ani. Mistretta ne amintește de acest lucru, subliniind că primul stat din Africa subsahariană care a obținut independența a fost Ghana, în 1957, ultimul a fost Sudanul de Sud, în 2011. „Între aceste două date – continuă autorul – este eliberarea de sub dominația colonială a celorlalte țări din zonă. Eritreea este independentă din 1993; Namibia din 1990; Mozambic și Angola sunt din 1975”. Deci – este raționamentul lui Mistretta – „dacă vârsta fragedă a statelor africane nu este singurul motiv care explică întârzierea dezvoltării continentale, este însă cel fundamental: istoriei trebuie să i se acorde timp să-și dezvolte procesele și, fără îndoială, cincizeci sau șaizeci de ani nu sunt suficienți pentru a afirma în mod stabil progresul, bunăstarea, democrația. , pace și libertate”.
2) MILE DE FEȚE ALE CORUPȚIEI
A doua cauză a dezvoltării întârziate a Africii, asupra căreia se ocupă Mistretta, este corupția iar sub această rubrică, în Africa ca peste tot în lume, trebuie să plasăm diversele nuanțe ale infracțiunii: de la delapidare la extorcare, trecând prin extorcare, clientelism, nepotism și diverse tipuri de fraudă.
Și pentru a face o idee Mistretta își amintește cum „Trezoreria personală a lui Mobutu s-a ridicat la aproximativ 5 miliarde de dolari, delapidate din cuferele Zairului, actuala Republică Democrată Congo, în timpul dictaturii sale de 32 de ani”. În timp ce cea a liderului libian Gaddafi a fost evaluat la cca 60 miliarde de dolari, niciodată complet localizat de altfel. Dar chiar și fostul președinte al Angolei, Eduardo Dos Santos, pusese deoparte pentru vremuri mai bune simpaticul cuib de 2 miliarde de dolari, egal cu suma strânsă de fostul președinte al Africii de Sud Jacob Zuma, care a ajuns să fie judecat pentru asta. O sumă slabă, însă, „doar” o sută de milioane de dolari cash, a fost găsită în apartamentele fostului președinte al Sudanului, al-Bashir. Corupția există, evident, la toate latitudinile, dar – crede Mistretta – în Africa este problema problemelor, pentru că „este favorizată de sărăcia răspândită, mai ales la nivelul administratorilor locali, care sunt mai vulnerabili deoarece sunt adesea prost plătiți, de asemenea. ca slab antrenat; prin lipsa sau ineficiența sistemului de verificări încrucișate între instituții; din credinţa, răspândită în aşezăminte, că puterea implică aproape firesc un anumit grad de arbitrar, de natură a permite tezaurizarea banilor şi a bunurilor”.
Nu că lucrurile nu se schimbă, mai ales datorită o nouă generație de șefi de stat ceea ce a făcut din lupta împotriva corupției prima dintre bătăliile pentru renașterea africană. Și Mistretta îi menționează pe câțiva dintre ei: Paul Kagame (președintele Rwandei), Joao Laurenço (Angola), Cyril Ramaphosa (Africa de Sud), Abiy Ahmed (Etiopia) și Muhammadu Buhari (Nigeria). Dar este o întrebare cu care trebuie să se confrunte și țările avansate - argumentează Mistretta - pentru că este și în interesul lor să susțină dezvoltarea continentului. Ce pot face ei? Training, training, training: mai ales noi pârghii de controlori, în primul rând poliția, începând de la cele fiscale.
3) POLITICA POST-COLONIALĂ
Un alt motiv pentru care Africa a rămas în urmă în dezvoltare - amintește Mistretta - este cel al alegerile politice practicate după decolonializare. Lumea a fost împărțită în două, asta ne amintim cu toții. Și tot Africa: unele țări au ales ruta sovietică (Mozambic, Angola, Etiopia, Burkina Faso, Guineea, Ghana și Somalia); altele cel de vest (Republica Democratică Congo, Africa de Sud, Kenya, Uganda, Coasta de Fildeş şi Gabon). Până la urmă, niciuna dintre căile urmate nu a adus mari progrese în țările africane, în timp ce în unele dintre ele situația a fost agravată de războaie civile (în Angola și Mozambic de exemplu); sau din războaie tradiționale (între Somalia și Etiopia, sau între aceasta din urmă și Eritreea, sau din nou între Libia și Ciad). Cu toate acestea, când conducerile s-au dovedit a fi mai pregătite și mai eficiente, decolarea economică a avut loc în ciuda războaielor de tot felul. Acesta este cazul în Rwanda, unde unul dintre cele mai brutale genocide din istorie a avut loc în 1994, dar care este acum citat ca un model de avansare a Africii.
4) MÂINI CHINEZELOR PE AFRICA
Continuând să vorbim despre știrile aproximative pe care le avem despre Africa, una este, fără îndoială, cea care privește „Mâini chinezești” pe continent. Desigur, ne amintește Mistretta, China a construit aproximativ 33% din lucrările de infrastructură africane și a finanțat 21% dintre ele. Și Beijingul este în mod evident cel mai puternic investitor individual în infrastructură din Africa și are o viziune pe termen lung, cu agende politice mai mult sau mai puțin ascunse. Dar privind cifrele, Europa este cel mai mare partener al Africii. Dacă China face investiții directe de aproximativ 40 de milioane de euro, cele europene sunt de șase ori mai mari, adică peste 220 de miliarde de euro. În ceea ce privește import-export, comerțul dintre UE și Africa se ridică la 235 de miliarde de euro, dublu față de cel cu Beijing. Pe scurt, noi europenii suntem cei care ținem jocul african în mână și nu chinezii. Iar jocul nostru, chiar și cel specific italian, pornește de la motive istorice și ideale care ne determină (în schimbul unor programe de ajutor) să tragem la răspundere partenerii africani pentru comportamentul lor în ceea ce privește drepturile omului și drepturile civile și progresul social. Ceva pe care guvernul de la Beijing nu îl face din motive evidente și care uneori le face mai ușor să se ocupe de unii conducători africani.
5) ITALIA ȘI AFRICA
Observație care duce la un alt stereotip de eliminat și care privește politica externă a Italiei în Africa. Nu toate bărcile sunt de scufundat sau salvat în funcție de culoarea guvernului: are o tradiție străveche și solidă, care datează din anii postbelici și din prima Republică. O tradiție atât de apreciată încât Italia este adesea chemată să acționeze ca interpret al nevoilor africane în cadrul grupului de 27 de membri europeni, ne amintește Mistretta în capitolul despre țara noastră. Nu ar trebui să facem altceva decât să continuăm pe acest drum cu „mai multă convingere și intensitate”, așa cum susține Mistretta. „Dacă toți concurenții noștri nu fac un secret că au propriile lor agende și strategii naționale – explică el – nu ar fi nimic greșit în a afirma public că sfera noastră de interese este Mediterana extinsă, care, prin urmare, ajunge să includă partea de nord a " Africa, Peninsula Arabică și Golful. Toate aceste scenarii sunt acum strâns legate și interconectate și găsesc, de exemplu, puncte de trecere în zonele Sahelului, în Cornul Africii și în Golful Aden, pe care țara noastră, nu numai din motivele migratorii care sunt imediat , poate fi considerat implicat”.
Pe scurt, este obiectiv ca Italia să fie o țară importantă în Europa și în Marea Mediterană: și noi ar trebui să credem puțin în ea, așa cum ar fi concluzionat bunicii noștri. Și așa cum crede în mod fundamental Giuseppe Mistretta.
