„Sunt la fel de surprins ca și tine. Și așa, când am înțeles valoarea CO2 pentru industria ta, am zburat să alerg la tine să găsesc o soluție”. Tony Will, CEO-ul texan al CF Industries, nu este genul care se pierde în discuții mici. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să închidă fabrica de îngrășăminte din Teesside, împreună cu o fabrică soră din Cheshire. Apoi a continuat spre Londra. Și aici, sub amenințarea perturbării lanțului industriei alimentare din Marea Britanie, a obținut în timp record un grant public pentru a relua producția de amoniac din care să obțină „prețiosul” dioxid de carbon, adică tocmai CO2, inamic public al mediului, dar deocamdată esenţial pentru unele procesemai ales în industria alimentară.
Mai mult sau mai puțin în fiecare ansau 250 de milioane de tone de dioxid de carbon ei iau mai degrabă calea abatoarelor decât a producătorilor de băuturi carbogazoase sau pentru a favoriza fauna acvatică din acvarii. Sau pentru curățarea puțurilor de petrol. Ca să nu mai vorbim de pepinierele în care cresc plante ornamentale și legume pentru masă, precum castraveții. Desigur, aceasta este o problemă minoră în comparație cu deteriorarea poluării, dar și un exemplu de cât de complicată (și de costisitoare) este proiectarea unei economii cu zero poluare. O problemă pentru toată lumea, dar mai ales pentru Regatul Unit: lanțul de CO2 produs de fabricile de îngrășăminte este scurt și rapid de utilizat, pentru că este un lanț cu stocuri hotărât limitate, și pentru că până la izbucnirea crizei prețurile nu justificau existența unor zăcăminte mari și greoaie.
„Suntem cei mai afectați – explică el Christopher Carson, CEO al Bionics, o companie care produce CO2 din biogaz – pentru că Anglia este o insulă. Când producția scade, ești condamnat să lansezi un sistem complex de import”. Iar aceasta, în vremuri de Brexit, este o problemă suplimentară pentru Londra, cea mai grav afectată de creșterea masivă a prețurilor la gaze naturale, agravată de lipsa șoferilor care să transporte petrol. Dar criza CO2, atunci, riscă să lovească inima stilului de viață britanic chiar mai mult decât benzina. Fără gaze, de fapt, activitatea de cârciumi riscă să se oprească, așa cum se întâmplase deja în timpul Cupei Mondiale 2018 când un val de căldură nefiresc, combinat cu boom-ul consumului de halbe de bere, a obligat mai mult de un lanț să raționeze prețioasa băutură. Acum coșmarul riscă să se repete, deoarece contribuțiile guvernamentale pentru a preveni închiderea fabricilor CF Industries sau norvegiana Yara au o durată limitată la câteva săptămâni. Puțini pentru a rezolva probleme complexe și costisitoare: a creșterea bruscă a drepturilor de a polua riscă să scoată o parte din producători de pe piață sau să facă pretul mancarii. Puțin peste tot, mai mult în Marea Britanie unde, având în vedere summit-ul de mediu, Cop 26, la Glasgow, Boris Johnson a trâmbițat cele mai ambițioase obiective de pe planetă: eliminarea a trei sferturi din emisiile nete de dioxid de carbon până în 2035, pentru a le zero până în 2050. Dar, așteptând să dispară, CO2 se va răzbuna la barul.
