Din anii 80 și 90 avem amintiri despre crizele datoriilor suverane care au afectat economiile în curs de dezvoltare. Astăzi avem prima dintre țările dezvoltate din timpurile moderne; a afectat în principal banda de sud a zonei euro și acronimul PIIGS, în ciuda încercărilor stăruitoare de a nu include I-ul Italiei, a devenit trist cunoscut. Documentul AIAF sintetizează punctul de vedere al asociației asupra unor probleme foarte importante precum consolidarea instituțiilor europene, un cadru constituțional adecvat pentru acestea, emiterea de datorie publică de către Uniune. Sunt pe deplin de acord cu multe dintre aceste poziții, în special cu cele care cer progrese în construcția Europei.
Astăzi, totuși, mă voi concentra în principal pe unul dintre cele patru obiective pe care AIAF le-a subliniat în conturarea „cazului italian”: „agresiunea împotriva datoriei publice” cu o terapie de șoc pentru a obține o reducere puternică a datoriei. Nu voi neglija însă alta, „relansarea creșterii economice” cu reforme structurale care privesc liberalizarea, piața muncii, plasele de protecție socială, educația, fiscalitatea, legalitatea și... instituțiile.
În schema generală prevăzută de Uniunea Europeană, în douăzeci de ani datoria publică italiană de 1.900 de miliarde de euro, egală cu puţin peste 120% din PIB, trebuie redus la jumătate. Desigur, nu există nicio îndrumare cu privire la modul de a realiza acest lucru. AIAF realizează corect un inventar al măsurilor pe care se poate baza: a) îmbunătățirea soldului primar, prin reducerea în continuare a cheltuielilor publice sau creșterea impozitării; b) creşterea creşterii economice; c) cedări de bunuri publice; d) intervenţii fiscale temporare asupra bunurilor private.
Creșterea poverii fiscale este practic imposibilă iar reducerea cheltuielilor publice, după ce s-a abordat problema pensiilor, are o marjă mică în domeniul cheltuielilor sociale, care va crește inevitabil dacă trebuie să punem o mână pe plasele de protecție socială.
În ceea ce privește creștere, „foile” de liberalizări pe care guvernul Monti le-a indus din cauza presiunii europene nu vor putea produce efecte decât pe termen mediu, adică atunci când comportamentele (nu regulile!) vor favoriza concurența, pe care sistemul italian a fost mereu reticent să o adopte, față de coaliția de interese.
Programul actual al cedări de bunuri publice (aproximativ cinci miliarde de euro pe an) apare cu totul insuficient necesar pe de o parte și aproape imposibil de realizat pe de altă parte.
A patra ipoteză este centrată pe a impozit, temporar asupra bunurilor private, cu efecte imediate asupra cuantumului datoriilor; acceptabilitatea sa politică, economică și socială necesită o analiză aprofundată care nu poate fi decât parțială aici. Preferința mea nu se îndreaptă către un impozit extraordinar care să fie plătit în zece sau douăzeci de ani, ci către un impozit de 300 (sau 500) miliarde care să fie colectat în trei (sau cinci) ani. În această abordare mă simt profund ricardian.
Până și guvernul Monti încearcă să urmeze rețetele liberale de a reduce amestecul statului în economie și de a afirma principiile comerțului liber. Cu toate acestea, situația noastră financiară rămâne extrem de tensionată și deschisă la orice îndoială cu privire la capacitatea țării de a face un marș lung și obositor sub cerul plumb al recesiunii în căutarea Sfântului Graal, un raport datorie/PIB de 60%.
Alternativa rămasă, în prezența datoriilor în exces și a refuzului de lipsă, este deleveraging a datoriei suverane printr-un impozit extraordinar pe avere ale cărui venituri sunt utilizate pentru rambursarea unei părți substanțialesă zicem, un sfert din datorie peste, să zicem, trei până la cinci ani. Aceasta este rețeta ricardiană pe care am zăbovit anterior. Versiunea mea, într-adevăr, este mai puțin dură, deoarece urmărește nu eliminarea datoriei publice așa cum a intenționat Ricardo, ci reducerea ei substanțială, totuși insuficientă pentru a atinge obiectivul final de 60% în raportul datorie/PIB.
În fața unei astfel de confruntări extraordinare, pentru a recâștiga credibilitatea, piețele ar trebui să reacționeze prin recunoașterea fiabilității noastre prin reducerea primei de risc și revenirea unor niveluri mai adecvate de evaluare (presupunând că acestuia din urmă ar trebui să li se acorde în continuare greutate). În plus, doar o reducere substanțială a primei de risc cerute de piețe de la stat poate avea un impact pozitiv asupra de finanțare a băncilor și contribuie la scăparea din recesiune.
Pentru Italia, o astfel de decizie ar avea un efect de reechilibrare: a) al structurii financiare, întrucât ar reduce datoria publică și, după toate probabilitățile, ar crește datoria privată pentru a plăti impozitul; b) consistenţa patrimonială a gospodăriilor; c) a ratei de creştere, care tinde să scadă atunci când raportul datorie/PIB depășește nivelul critic de 85-90 la sută.
Deși rețeta ricardiană s-a întâlnit în Parlament de ironia și scepticismul Westminster, este de sperat că aproape două secole mai târziu, Parlamentul nostru va putea acorda o atenție profundă și interesată acestei opțiuni, care pentru a fi cu adevărat credibilă ar trebui să implice o delegare de supraveghere către un organism al UE cu privire la colectarea sumelor extraordinare. impozit şi alocarea integrală a acestuia la rambursarea datoriei suverane.
Ar putea fi lansat un proiect atât de delicat astăzi, cu un an și jumătate înainte de alegeri, în timp ce o majoritate de sănătate publică susține guvernul Monti, dorit de președintele Napolitano? Poate că nu, dar este nevoie urgent de un șoc puternic în ceea ce privește datoria publică. După ce mi-au ascultat rețeta, cei care au rămas sceptici pot încheia cu Horace: Aut insanit homo, aut versus facit (Satirae, II, 7).
Per aprobare Descărcați textul integral de mai jos.
Atasamente: Cura homeopatica pentru datoria publica.doc
