Multă vreme, linia Internaționalei a III-a (care era atunci Komintern la care aderau toate partidele comuniste) a fost aceea de a considera ca principalii adversari forțele politice cele mai apropiate. Astfel, cu o serie de pași aspri și pripiți, marile social-democrații din prima perioadă postbelică au ajuns să fie considerate ca un fel de anticamera a nazi-fascismului. Evident – după cum vom vedea – a mea este o comparație paradoxală; dar, în dezbaterea în curs privind referendum de confirmare a „talionului” constituțional al parlamentarilor, cele mai aprinse controverse (deși sub steagul cavalerescului „Domnilor englezi, trage întâi”) se petrec în cadrul coloratului univers antipopulist, între susținătorii Daului și cei ai Nu, adesea pe amenajarea terenului de joc din Hârtia, care, deși susține linia Da, în mod corect nu leagă spațiu celor care sunt de părere opusă.
Din respect pentru opiniile celorlalți, am grijă să nu menționez tratatul La Trahison des Clercs de Julien Benda (1927), dar Nu pot explica anumite poziții și argumente ale prietenilor lui Da. În primul rând, sloganul lor nu mă convinge: vai de a da o reformă bună populiștilor. Ar fi, spun ei, o gravă eroare politică cauzată de un atac de pedanterie (negatorii au fost comparați cu doctorul Balanzone) și de refuzul de a-și murdara mâinile așa cum ar fi datoria unui reformist. Potrivit acestor teze, sufletele frumoase ale Noului ar lucra pentru regele Prusiei, favorizând populiștii cu snobismul lor. Pentru a vă apăra împotriva acestui rechizitoriu, trebuie să începeți de la o premisă: disidența constă tocmai în hotărârea asupra fondului și a efectelor instituționale și politice ale dispoziției supus unui vot de confirmare. Unde scrie că aceasta este o reformă care merge în direcția bună? Tocmai militanții de la Da sunt cei care reproșează italienilor, care în majoritate au votat împotriva legii Renzi-Boschi pe 4 decembrie 2016, că au ratat ocazia vieții, pentru că ar fi fost suficient să depășească bicameralismul perfect pentru a rezolva toate. problemele. Nefiind inteles importanta acelei reforme, astazi trebuie - ne reproseaza ei - sa ne urcam pe bicicleta "taglionei" si sa pedalam, pentru ca reducerea numarului de parlamentari va garanta mai multa eficienta puterii legislative.
Să ne oprim o clipă asupra acestui punct: admis și neadmis că problema a fost și este în continuare depășirea (prin bătăi de cap a unui Senat/club afterwork de guvernatori și primari) a bicameralismului egal, dacă legea asupra căreia vom votul pe 20 și 21 trece în septembrie anul viitor, cele două Camere devin și mai egale decât înainte. Mai mult, dacă ideea unei Camere (singura cu puteri depline) cu un număr mai mic de locuri ar fi atât de potrivită și eficientă, de ce, în reforma din 2016, ar fi fost 635 de deputați și 635 ar rămâne? De asemenea, sper că cei care „își murdăresc mâinile” să nu fie suficient de naivi încât să creadă că li se va atribui o victorie cu Da și nu deșeurilor antipoliticii cărora le oferă o contribuție importantă și neașteptată, punând chipuri respectabile. în slujba unei bătălii plebei. Au observat că pentastellații o lasă în pace și sunt mulțumiți de imprimaturul intelectualității reformiste?
Este atunci opinie comună că în lipsa măsuri suplimentare de ajustare instituțională răzbunarea nu ar produce decât probleme serioase. Dar cine asigură că grillinii se vor ține de cuvânt? Îl garantează Nicola Zingaretti?
Mai este, apoi, un aspect de luat în considerare: guvernul galben-roșu s-a născut pentru a preveni ''ascensiunea rezistentă'' la deplinele puteri ale Căpitanului și cu speranța de a dura cel puțin până la alegerea șefului statului. Dacă Da ar câștiga, s-ar putea oare Parlamentul actual să se simtă îndreptățit să lase cea mai înaltă justiție a Republicii în seama noii (și diferite din multe motive)? Împingerea către alegeri anticipate ar deveni atunci foarte puternică, înainte de a intra în ''semestrul alb''.
Pentru a încheia aceste reflecții, trebuie să spun că am găsit argumentele cu care prof. Carlo Fusaro a apărat Da mereu activ Foaie, criticând „ipocrizia Noului”. După ce a detaliat ceea ce consideră că sunt motivele istorice, politice și funcționale ale lansării reformei, Fusaro recunoaște că noua structură ar elimina „elementele reziduale de diferențiere între cele două camere gemene”, ca urmare a unificării cerințelor de vârstă ale electoratul. În esență, am ajunge la „un fel de bicameralism absolut”, adică la un Parlament format din două camere complet identice. Dacă aceasta este opinia explicită a unui „mare alegător” al lui Da, ce folos ar fi reforma? Fusaro răspunde astfel: „Este legitim să sperăm că „un astfel de Parlament, construit din retrospectivă doar și exclusiv pentru a încetini procesele de luare a deciziilor și a slăbi relația guvern-parlament, va ajunge să fie destul de evident, re- lansarea problemei reformelor politice- instituții, cele cu adevărat incisive”.
Între timp, potrivit lui Fusaro, va apărea „absurditatea și ineficiența structurală a unui astfel de Parlament”. Pentru a rezuma conceptul: țara trebuie să se rănească și mai mult pentru a decide să se vindece. Logica obișnuită – deloc reformistă – a „cu cât mai rău, cu atât mai bine”. Dacă acesta este scopul militanților Da, să-și asume toată (ir)responsabilitatea de a contribui la prăbușirea țării în așteptarea de a o putea reconstrui în felul lor. Noi cei de la NU suntem interesați să obținem cel mai bun rezultat posibil în sondaje, pt scoateți acea parte a țării care refuză să se predea.
