De ce a devenit atât de răspândită comunicarea politică pe rețelele de socializare? „Pentru că este ieftin, sau cel puțin aparent. Dacă este folosit într-un mod bidirecțional, adică prin interacțiunea cu utilizatorii și alegătorii, devine de fapt un instrument foarte costisitor”. Al doilea Michael Slaby, guru hi-tech al campaniei electorale a noului reales președinte american Barack Obama, fenomenul care a determinat 75% din toate guvernele lumii să aibă prezență pe Twitter (141 de șefi de guvern și 56 de miniștri de externe au un profil activ) pleacă din motive economice.
Și în Italia s-ar părea că a rămas acolo, în condițiile în care Obama a înrolat o armată de ingineri și comunicatori pentru a răspunde la toate tweet-urile susținătorilor săi, în Italia, printre cei șase candidați principali la alegerile politice, există chiar unul care înregistrează un procent de interacțiune foarte apropiat la 0%. ȘI' Beppe Grillo, primul care a folosit web-ul, dar ultimul care își culege potențialul: doar două răspunsuri, două, în ultimul annumeroșilor săi fani.
Da, pentru că conform celor reieșite al Săptămâna rețelelor sociale care a avut loc la Milano, cu participarea profesorului Robert Shrum de la Universitatea din New York, Italia încă nu are abordarea „down-top” a utilizării rețelelor sociale și în special a Twitter. „Politicienii folosesc din ce în ce mai mult web-ul pentru a comunica și a face campanie – explică Luigi Curini de la „Voce din bloguri” -, dar s-a dovedit că această activitate are impact zero asupra notei finale: cel mult poate afecta participarea la o demonstrație sau la urne. În alte țări însă, în primul rând SUA, Twitter și partenerii săi devin veritabile „agoràs”, locuri de discuție și de împuternicire a acțiunii politice. Locuri pentru a asculta oamenii și a da răspunsuri”.
În Italia, din păcate, încă nu este cazul. „La noi – explică Stefano Iacus, tot de la „Vocea din bloguri” – suntem încă blocați în provocarea dintre cine are cei mai mulți urmăritori”. Sau fotografii cu câini și diverse animale, s-ar putea spune chiar. Acest lucru, de altfel, ne aduce mai degrabă mai aproape de țări foarte îndepărtate de democrațiile occidentale: gândiți-vă doar că șeicul Mohammed al Emiratelor Arabe Unite s-a înfățișat cu calul său sau că Elbegdorj Tsakhia, președintele Mongoliei, a ales o fotografie semnificativă cu un dromedar. Cu toate acestea, sunt cei care se descurcă și mai rău, precum președintele bolivarian al Venezuelei Hugo Chavez, care nu pierde timpul cu chestiuni serioase și urale în timp ce se uită la un meci de fotbal: „Gooooooooooool!!”.
Și cum folosesc alegătorii instrumentul rețelelor sociale? Într-un fel, dacă nimic altceva, mult mai original. Bloggerii „Squadrati”, cei faimoși pentru „șervețele” lor sau mai degrabă pătratele semiotice, care au a împărțit utilizatorii în patru categorii: informați(sau)i, satiriștii, susținătorii și creatorii de tendințe.
Primele două categorii sunt cele active și se disting între seriozitate și ironie. De exemplu, primii sunt cei care tweetează întrebări directe menționând candidații (și așteaptă în zadar un răspuns...), în timp ce cei din urmă sunt cei care ei înnebunesc web-ul, în acest caz mai ales Facebook, de exemplu prin crearea de grupuri precum „Accelere the decline”, sau „Al treilea secret al satirei”, sau chiar „Marxisti per Tabacci”. A treia categorie, în schimb, este cea care caută cu disperare un loc, urmărind în principal stările de spirit ale rețelei: răspunzând la diversele teste de apartenență sau poate îndepărtarea unor asemenea de la Giannino după povestea magistrală. În fine, trendsetterii: cei care glumesc, critică și își bat joc de politicieni, dar nici măcar nu știu despre ce vorbesc. Dacă ar fi majoritatea?
