Probabil doar copiii, care o înconjurau ca o paradă, știau să justifice prezența acelui corset monstruos și incoerent, în timp ce ea rătăcea oglindindu-se în ferestrele rochițelor obraznice și a subwooferelor iluminate din spate. Boitatá era un animal mitic din tradițiile braziliene pe care Zoé îl adusese cu ea într-una dintre numeroasele sale înfățișări: un șarpe de foc pe care îl învelise în camere mari de aer, cauciuc. Tocmai o scoase din bagajul pe care îl târase din Sao Paolo și de curând rătăcise din nou prin Los Angeles în căutarea unui loc în care să-și instaleze rădăcinile ei trecătoare ca artistă. Acele haine erau de fapt și tuburi, canule, din care să sugereze în mod ideal spiritul htonic al unui loc, pentru a-l însuși cu încredere viscerală.
Picioarele lui Zoé erau adesea imperceptibil în mișcare, dându-i o levitație ireală în acele materiale reciclate smulse de pe pământuri nesfârșite sau din vreun depozit folcloric. Tocmai acea suspensie din beton i-a atras acum pe copiii eliberați provizoriu de bătrâni oarecum stupoși, cu pantofi medicali mari în picioare, care rătăceau împreună cu nepoții în căutarea unei jucării care să le potolească pofta. Acei nepoți au văzut în boitatá un fel de spectru de beton. Și astăzi acel spectru a târât cu el un cărucior care l-a umanizat.
Zoé deambula de la un capăt la altul al mall-ului după ce a intrat pe intrarea principală și s-a lovit imediat de un hot dog uman incomodă care făcea reclamă pentru un 3×2. Ciocnirea nu provocase decât o paloare în fața sandvișului uman, care, de la fața așezată între un frotiu de muștar și roșul cârnatului clătinat, reacționase simțind că se afla în fața unei campanii de publicitate exagerată, cu rolul principal dragonul aerului dormitoarelor. „Există vânzători de biciclete înăuntru?” îi sărise în creierul cârnaţilor.
A apreciat din ce în ce mai mult acele locuri fără suflet în care să insereze atât de mult suflet complex și rezidual, cel pe care l-a transportat într-un caleidoscop-sacul de migrații personale. Îi plăcea să creadă că acele camere interioare, atinse de muncitorii prost plătiți din Rio, stricate de tăieturi în sfidarea vreunei grosimi din favela, atinse de un arhitect german pentru o lucrare de arhitectură ingenioasă. verde finanțată de un magnat cariocă, putea fi acum doar atinsă de californieni, de angelino, de latinii de care s-au frecat țipând, de indivizi care au trecut neîncrezătoare pe lângă ea între diferitele scări rulante, unde se apleca parcă urmând un gând alcătuit din urcușuri. și coborâșuri.
Ceea ce căuta el era un telefon public. Și a unui telefon nevinovat pentru un apel intercontinental important, nici măcar o umbră. Trecu pe lângă ferestre de haine de blană, ferestre de clăpari de schi, rosturi fast-food de milkshake și aripi de pui. Bărbați strâmbi în costume se uitară la ea. Sub cauciucul lor spumă, ea s-a gândit, totuși, că ar fi ideal cumpărătorii înșiși, gata să fie sufocați de conceptul mărcii. Dacă centrele comerciale erau praguri abstracte, zone de decompresie pentru Zoé, interpretarea farsei bărbatului hot-dog, omul cu aripi de pui, omul gogoși, nu a contribuit decât să facă din ele un teatru suferind de umanitate.
În apropierea unui izvor tropical uriaș, care emite ciripii false – compozitorul său, se gândi ea, în mod clar nu ascultase niciodată bubuiturile și strigătele angoase ale păsărilor braziliene, care o îngroziseră și în trecut – a cerut unui polițist indicații. Pe măsură ce acel dragon tubular se apropia, el s-a aventurat să scoată pistolul.
„Da, am nevoie de un telefon, deci ce?”, l-a dezamorsat monoton, cu un ochi pe țeava pistolului, până a trecut pe lângă el. Nu a primit decât o uimire proaspătă de la alții cărora i-a cerut ajutor, în zadar.
Această primire proastă a început să o enerveze. El a privit reflecția ei boitatá pe geamul opac al băii unde se cocoța să urineze. El a apreciat că este cazul unei noi învestituri, ceva care s-a apropiat mai mult de sentimentele cumpărătorilor. A optat pentru jackalope, un hibrid de antilopă și iepure pe care îl pregătise cu ani în urmă, un iepure cu coarne care aparținea folclorului local – chiar și despre Reagan se spunea că avea un (fals) cap de iepure cu coarne ca trofeu în camera de zi a fermei sale. Așa că a scos capacul corpului din valiză, a scos boitatá, și-a pus o tunică lungă din fibră de cocos și coarne de lemn. Ieși cu îndrăzneală din baie, iar unul dintre cei mai albi păru să o recunoască, înlocuind nedumerire cu tulburarea.
Tot drumul înainte de a căuta un telefon, Zoé se uitase la ceea ce urma să fie următorul ei pas și care acum o tulbura ca un termen limită urgent: deșertul. Centrul era de fapt adiacent unei mari întinderi de pământ pe care se rostogoleau snopi și alte tufișuri, ca în western. Deșertul aștepta în spate, îmbietor și amenințător. Cum s-ar descurca ea cu asta? Cu ce acoperire corporală pentru a face față acel spațiu absolut, abrazit?
Lângă toalete a întâlnit în cele din urmă un telefon ruginit. A scos o pungă cu monede, a format numărul. Mai întâi prefixul pentru Italia, apoi cel pentru Pistoia, 0573... De cealaltă parte a receptorului, o siluetă s-a ridicat de pe banca unui tâmplar, lăsând o bucată de fier forjat să strălucească în lumina galben pal a nopții suflată de vânturile munților Pistoia.
— Bunicule?
— Zoe?
— Încă o dată am nevoie de tine.
„O, copilul meu, la ora asta? Ce se întâmplă?"
„Poți să mă sfătuiești despre deșert? Junglea braziliană este în regulă, străzile lungi de la Hollywood, falezele din California sunt în regulă... Dar deșertul, ei bine: pe unde să o iau?»
Acea siluetă stătea cu receptorul sprijinit între urechea lui și umărul stâng și, în același timp, pilia și sufla un mic obiect metalic, dându-i formă, marcand conexiunile cu șuruburi.
„Stai, haide, lasă-mă să mă gândesc. Deșertul nu lasă loc pentru imaginație, sau...” Și el a depus și a suflat.
"Da. Dar grăbește-te: telefonului îi plac foarte mult monedele mele.”
„Nu mă grăbi. Desertul." Și a suflat din nou, confabulând. „Fără loc pentru imaginație sau... multă imaginație! Am o soluție!” exclamă el satisfăcut. „Îți amintești când te duceam pe deal în jos, când eram copil, în roaba plină de iarbă umedă? Sau te-am pus pe baloții de fân să te odihnești după ce a îngrijit animalele? Sau când te-ai ascuns în saci de hrană?”
"Anumit. Sunt senzații care trec în fiecare zi pe pielea mea, între nări, în urechi. De parcă ar fi o husă invizibilă, un pașaport pe care nu trebuie să-l ștampil, dar care este mereu acolo”.
„Ați găsit soluția. Deșertul te așteaptă acum, Zoé.
După ce și-a luat rămas-bun de la bunicul ei, care a reluat să râdă și să-și chinească uneltele, la mii de kilometri distanță de acea zi strălucitoare californiană, ea a luat decizia care i s-a părut cea mai firească: identificând o ieșire care urma să fie folosită de către furnizori, ea a strecurat din jackalope și s-a trezit goală în prag.
În fața ei, deșertul își învârtea baloții de tufiș, s-a așezat în anumite spații cu rafale de nisip ca și cum ar fi deschis branhii. Era un pește mare, sau un șarpe mare, uneori cu pielea piele de bivol, alteori câteva smocuri tremurânde de iarbă îl făceau cu pene mari. În spatele ei stătea un om gogoși care o privea cu ochii mari.
A făcut primul pas în nisip. Iar de ea s-a agățat cel mai autentic înveliș al corpului: gâdilatul ierbii, mirosul ascuțit de furaj, puful cald din nasul unui animal sau chiar zăpada afanată, la Pistoia. Era pregătită pentru călătoria în deșertul din California. Și-a întins celălalt picior.
* * *
Alessandro Raveggi (Florenta, 1980). Romanul lui În rezervorul groaznicelor piranha (Efigie, 2012), eseul Calvin american. Identitate și călătorie în Lumea Nouă (Scrisorile, 2012), Transfigurarea animalelor în fiare (Transeuropa, 2011). Colaborează cu o serie de nuvele în ediția toscană a Republica. Pe lângă multe antologii, textele sale au apărut în reviste și reviste web precum Poezie, mistretii, Dublu zero, Alfabetul 2, națiune indiană, carmilla, Il primo amore, Proză nouă.
