Italia este o țară solidă care nu poate eșua. Datoria statului italian este în cele din urmă garantată nu numai de activele statului, ci și de o economie reală puternică, care continuă să exporte. O guvernare solidă și capabilă ar fi capabilă să elimine deficitul administrației publice în doar un an, înlăturând toate îndoielile.
Deci au dreptate cei care, ca Tremonti, spun că e mai bine să nu facă nimic mai mult decât ce s-a făcut până acum? Nu. Pentru că Italia este și o țară puternic îndatorată, care și-a pierdut, prin urmare, o mare parte din suveranitatea sa. Oricine are o datorie atât de mare nu poate face ceea ce crede că este corect. El trebuie să facă ce vrea piața, chiar dacă nu este corect. Noul secretar al Pdl Alfano se înșeală când a amintit de supremația politicii asupra piețelor. Politica contează mai mult decât piețele dacă țara nu are o datorie atât de mare. Dacă este îndatorat, politica contează mai puțin decât piețele, pentru că prin datorie a renunțat la suveranitatea piețelor. Desigur, oricând ne putem gândi la închiderea în mod autonom și, probabil, la abandonarea euro. Dar această alegere nu ne-ar da înapoi suveranitatea, ci doar sărăcia.
Prin urmare, în viitorul imediat, trebuie să facem ceea ce cer piețele. Și piețele nu cer lucruri nerezonabile. Aceștia solicită accelerarea reducerii datoriei publice și luarea de măsuri pentru a promova stabilitatea și creșterea. Cred că și italienii cer lucruri similare. Dar până acum am auzit doar zvonuri din toate părțile. Cele opt puncte ale guvernului, care a inclus cele șase puncte ale partenerilor sociali, par doar un plan generic, bun (ca să spunem așa) pentru desfășurarea unei campanii electorale. Dar nu există nimic concret și multe dintre obiectivele indicate au făcut parte din bunele intenții ale guvernelor trecute din ultimele decenii.
Partenerii sociali au cerut o discontinuitate. Ar fi trebuit să ofere prima pauză declarând ceea ce au fost dispuși să accepte pentru a grăbi recuperarea financiară. Dacă ar fi făcut-o, ar fi forțat guvernul să-și facă partea. În schimb, toată lumea trimite mingea înapoi în terenul adversarului, într-un joc care arată ca tenisul jucat de așa-zișii „palettari”, cei care ridică mingea pentru a o face să cadă înapoi în terenul adversarului și își iau timp să se poziționeze.
În 1992, în fața unei crize similare de neîncredere în datoria Italiei, în câteva zile Confindustria a acceptat un patrimonial asupra capitalului companiilor. Sindicatele au acceptat înghețarea pensiilor de pensii, iar comercianții și meșterii au suferit (fără să-l accepte) impozitul minim, adică un impozit de plătit chiar și în lipsa veniturilor (un fel de atu asupra acestor firme). Guvernul vremii (Giuliano Amato) a lansat o manevră de circa 90.000 de miliarde de lire (5% din PIB la acea vreme) și speculațiile s-au oprit.
Măsuri similare pot fi avute în vedere și astăzi. Se pot avea în vedere taxe extraordinare, poate cu sistemul Ciampi: adică cu ipoteza rambursării parțiale sau totale dacă aceste taxe ne vor permite să frânăm speculațiile și să reducem ponderea dobânzii asupra datoriei publice. Carlo Azeglio Ciampi, grație unei măsuri de acest tip, ne-a permis să intrăm în euro care a redus drastic costul dobânzii și italienii au primit o rambursare parțială. Pietro Modiano, într-un articol din Corriere della Sera, a propus ceva asemănător.
La rândul său, sindicatul ar putea propune abandonarea definitivă a pensiilor pentru limită de vârstă, ceea ce nu ar reduce veniturile muncitorilor, dar care ar putea asigura o redresare mai rapidă a finanțelor publice. Cu măsuri de acest gen s-ar putea cere reduceri reale ale costurilor politicii. Amintindu-ne mereu că Italia are niște costuri în exces în politică, dar mai ales are o calitate slabă a politicienilor. Așadar, nu este vorba de a plăti mai puțin politicienii, ci de a evita să ai în Parlament sau în consiliile locale, pungi, reparatori, îndrăgostiți, cercetați pentru mafie, condamnați de instanțe, incompetenți, rude și copii ai politicienilor respinși în italiană. școlile și tot acel caravansar care gravitează asupra politicii italiene actuale. Și pentru a face acest lucru avem nevoie de un nou sistem electoral și de o nouă etică din partea alegătorilor. Care nu mai trebuie să adună totul împreună, declarând că politica este putredă. Fiecare dintre noi poate distinge pentru că în Italia sunt mulți politicieni și mulți oameni cinstiți. Dar este necesar să ne informați bine despre cine sunt candidații și să refuzați să votați subiecte precum cele descrise mai sus.
Recuperarea Italiei este în mâinile noastre. Să nu-l lăsăm să scape.
