Un miliardar rus Viktor Vekselberg dă în judecată Christie's, cea mai prestigioasă casă de licitații din lume, pentru daune pentru că i-a vândut un Kustodiev fals. Este doar cel mai recent caz izbitor din lumea cumpărării și vânzării de opere de artă, afectat de contrafacere și zguduit de scandaluri. Afacerea de contrafacere a artelor plastice, potrivit FBI (care în ultimii ani a înființat o echipă de investigații specializată în forjare), se află pe locul doi după traficul de droguri din punct de vedere al cifrei de afaceri și „mișcă” 64 de miliarde de dolari pe an numai în Statele Unite. Potrivit experților europeni, cel puțin jumătate din articolele aflate în circulație în prezent, care ajung adesea sub ciocanul caselor de licitații britanice, ar putea fi false.
Cazuri celebre - Falsul s-a născut odată cu arta însăși. Dacă primele falsuri datează din zorii civilizației, unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al eclecticului. Familia britanică Greenhalgh. Fiul Sean, tatăl George, în vârstă de 84 de ani la momentul arestării sale în 2006, și mama Olive, de 83 de ani, au petrecut aproape două decenii fabricând picturi false, sculpturi și diverse artefacte în garajul lor. Soții Greenhalgh, care au devenit celebri cu porecla de Bolton Forgers, de la numele orașului în care locuiau, la momentul arestării lor copiaseră, printre altele, lucrări ale lui LS Lowry, Paul Gauguin și Barbara Hepworth și strânseseră 17 milioane de lire sterline în 10 ani de activitate. Printre victimele lor a fost Muzeul Bolton, care a plătit 440 de lire sterline pentru o statuie egipteană falsă (pe care experții au dat-o din 1350 î.Hr.).
Tot în Marea Britanie și în 2006, Robert Thwaites, un pictor în vârstă de 54 de ani din Staffordshire, fără educație formală și cu o vedere care se deteriora rapid, a fost arestat pentru că a vândut tablouri victoriene false pentru a finanța studiile fiului său. În timpul percheziției domiciliului său, poliția a găsit un manual pentru falsificatorul perfect: „Manualul falsificatorului de artă”. Cel mai recent caz, însă, este cel al Germanul Wolfgang Beltracchi, fost artist hippy și talentat, care în 35 de ani a contrafăcut 55 de lucrări de Max Ernst, Fernand Léger, Heinrich Campendonk, André Derain, Max Pechstein, ai clasicilor modernisti si expresionisti, care l-au dat, conform estimărilor anchetatorilor, 34 milioane de euro. În anii de activitate – a fost arestat abia în 2011 -, a inventat tablouri noi, legate de fazele artistice ale pictorilor contrafăcuți, sau tablouri despre care se știa dar care se pierduseră și despre care nu existau imagini. Potrivit anchetatorilor, acesta a acționat cu răceala unui jucător de noroc, profitând de o piață de artă lacomă și supraîncălzită.
Experții - De câțiva ani, forțele de poliție din întreaga lume abordează problema cu tot mai multă hotărâre, dar lupta abia începe. „Există încă multe falsuri în circulație – explică David Freeman, șeful societății internaționale de verificatori ai operelor de artă Freemanart – și multe care sunt pe cale să fie introduse, în ritmuri din ce în ce mai alarmante”. PVernon Rapley, șeful unității de artă și antichități din Scotland Yard „oriunde există bani și dobândă, urmează crima”. Scotland Yard monitorizează afacerile cu lucrări false ale autorilor ruși, în special iubiți de oligarhii de la Moscova și Sankt Petersburg, precum Vekselberg, care susține acum că tabloul „Odalisca” atribuit lui Kustodiev și cumpărat de Christie’s pentru 1,7 milioane de lire sterline. , este un fals.
Case de licitație – Verificatorii operelor de artă, precum Freemanart, folosesc tehnici științifice din ce în ce mai sofisticate pentru analiza operelor de artă, precum examinările microscopice și dendrocronologia, o tehnică care studiază vechimea lemnului, dar verificarea Validității unei lucrări este încă un proces departe de a fi perfect. . Casele de licitații, muzeele și clienții privați continuă să fie fraudate. Lăcomia și iluzia de a fi reușit să pui mâna pe capodopere necunoscute găsite în poduri de (pretinde) naivi se numără printre cauzele acestui fenomen. De asemenea, nu ajută la investigații reticența caselor de licitații care nu vor să-și facă publică greșeala. „În cazul unei dispute cu cumpărătorul – explică Bendon Grosvenor, un inspector de artă londonez – ei preferă să restituie prețul de achiziție și să nu meargă la poliție pentru a nu primi publicitate proastă”. O acțiune pe care Christie's nu a reușit să o evite de această dată, dezvăluind încă o dată fragilitatea unui sistem care se bazează adesea pe vanitatea experților, lăcomia operatorilor și ingeniozitatea clienților.
