Căutarea gazelor este tema centrală a strategiilor italiene și europene din ultima vreme. Creșterea amețitoare a prețurilor începând din a doua jumătate a anului 2021, războiul din Ucraina, împreună cu amenințările constante din partea Moscovei de a cere „țărilor ostile” plata bunurilor în ruble, a alertat toată Europa, mai ales Italia, care încă mai importă 34% din gazul său din Rusia. Dar ce poate face Italia în meciul cu gaz? Țara noastră are de jucat două cărți: Africa și Orientul Mijlociu – chiar dacă există probleme acolo – în timp ce gazul lichefiat american pare a fi o alternativă viabilă pe termen scurt, dar nu sustenabilă economic pe termen lung. Acest lucru a declarat Michele Marsiglia, președintele Federpetroli, într-un interviu pentru Il Sussidiario.net.
Meciul gazelor: Italia poate conta pe Algeria și Libia
În cazul unei opriri bruște din Rusia, Algeria și Libia rămân cele mai bune posibilități pentru țara noastră. În acest scenariu a Eni joacă un rol important, un excelent partener comercial al celor două țări. Câinele cu șase picioare, după cum subliniază Marsilia, a devenit „una dintre cele mai importante companii petroliere din lume”, activând în mai multe țări și, în ceea ce privește Orientul Mijlociu și Africa, Italia este mai acoperită decât altele. Din Algeria vor ajunge încă 9 miliarde de metri cubi, prin gazoductul care ajunge la Mazara del Vallo din Tunisia. Și Libia revine la niveluri de producție mai stabilizate.
Dar asta ar însemna că Italia nu și-ar reduce dependența de țările străine. Totuși, spre deosebire de gazul care sosește din Rusia sau Azerbaidjan, țara noastră (prin Eni) are puțuri în Africa și, prin urmare, așa cum subliniază Marsilia, avem un cuvânt de spus în ceea ce privește prețul de producție. Mai mult, Italia se poate lăuda cu „relații de cooperare excelente” cu multe țări africane, prin urmare „putem fi favorizați în dezvoltarea domeniilor, fântânilor și relațiilor politice”, a subliniat numărul unu al Federpetroli. Dar vor mai fi necesare investiții, nu atât pentru gazoductele care există, cât pentru legăturile dintre diferitele state. Cu toate acestea, „pot fi dezvoltate rețele de conectare în cadrul statelor individuale sau diferite forme de transport logistic”. Apoi Marsilia aduce exemplul proiectului pe care Saipem îl dezvoltă în Mozambic pentru GNL: „cel mai mare din lume pe care Saipem l-a construit vreodată”.
Gaz din Azerbaidjan: poate fi apoi consolidat TAP-ul?
Importanța strategică a conductei transadriatice care a intrat în funcțiune la sfârșitul anului 2020, mult contestată în trecut, este acum ridicată. În meciul de gaz poate aduce o mare contribuție, dar nu rezolva problema. Deși aprovizionarea terminalelor de sosire și capacitatea de transport al gazelor pot fi mărite, infrastructura nu poate fi consolidată. Conducta este concepută pentru a transporta mai mult metan decât cele 10 miliarde de metri cubi pe an, dar în orice caz necesită o serie de intervenții pentru creșterea compresiei gazului. Și pentru asta este nevoie de timp. Potrivit președintelui Federpetroli, cel puțin 5 ani.
Ce este Tap? Aceasta este conducta care permite Europei să importe gaze naturale extrase în Azerbaidjan – 20% din capitalul căruia este deținut de compania italiană Snam și apoi de BP (20%), Socar (20%), Fluxys (19%), Enagás (16%) și Axpo (5%) – are o lungime de 878 km, dintre care 550 în Grecia, 215 în Albania, 105 sub Marea Adriatică și doar 8 în Puglia, unde se conectează la rețeaua de distribuție a gazului italian.
Întotdeauna există o problemă. Acolo Turcia „Cu siguranță nu va renunța la trecerea acestui gaz”. Atunci Marsilia avertizează asupra ambițiilor expansioniste ale Turciei în Marea Mediterană. „Erdogan implementează și o politică de extindere a petrolului în Libia, unde ne-a furat niște contracte, iar acest lucru ne-a creat diverse probleme în ultimii doi ani, când Italia a lipsit politic din Libia”. Și că face același lucru în largul coastei Ciprului”.
American LNG: o tencuială pentru Europa, o afacere pentru SUA
În jocul gazelor, creșterea rezervelor de GNL este una dintre căile parcurse de Bătrânul Continent pentru a-și diversifica aprovizionarea cu energie. În acest scenariu, acordul încheiat între SUA și UE pentru livrări suplimentare de gaz natural lichefiat de 15 miliarde de metri cubi în cursul anului, cu scopul de a ajunge la 50 de miliarde până în 2030, poate fi o soluție temporară „dar nu este ieftin la toate”, conform lui Marsilia. În primul rând, GNL costă mai mult decât gazul transportat prin conducte (+15/20% conform datelor UE pentru februarie), apoi sunt necesare instalații de regazeificare pentru a aduce gazul înapoi din starea lichidă în starea aeroformă și a-l face utilizabil pentru utilizări comune. Ca să nu mai vorbim de transportul cu nave cu metan. Costul gazului lichefiat este un element primordial de luat în considerare care, în cazul gazului american, trebuie să traverseze întregul Atlantic cu prețuri de producție deja foarte mari.
După cum a reamintit și New York Times, exportatorii americani operează deja la capacitate maximă de producție și au deja contracte de aprovizionare cu alți clienți, de la care ar trebui să le ia unele exporturi pentru a le redirecționa către Bătrânul Continent. Așa cum sa întâmplat deja în 2021 cu țări precum Japonia și Coreea de Sud care au convenit să își reducă importurile de gaz din SUA: 34% din exporturile americane de GNL au ajuns în Europa.
Dar rămâne o altă problemă: GNL este metan care este lichefiat prin răcire și, prin urmare, exportat pe cisterne speciale. Acest lucru necesită terminale echipate corespunzător atât pentru încărcarea rezervoarelor, cât și pentru descărcarea, stocarea și regazificarea GNL, pentru a putea fi pompat în conductele tradiționale de gaz. Construirea de noi uzine ar necesita prea mult timp și bani.
Din acest motiv, cea mai rapidă soluție este Fsru nave (Floating Storage and Regazification Units), unități plutitoare care transformă gazul natural lichid înapoi în starea sa gazoasă. Problema este că sunt foarte puțini dintre ei (mai puțin de 50 la nivel mondial) și cursa pentru a le pune mâna pe ei a început deja. Unele țări nu au deloc, cum ar fi Germania, care s-a mutat în redresare, dar și Italia, care în schimb a trei regazificatoare (La Spezia, Rovigo și Livorno, unde există deja o navă FSRU) care acoperă aproximativ 20% din necesarul național, face acest lucru. Guvernul a desemnat Snam să negocieze achiziția altor două vase de regazificare. Cât despre costuri, ministrul Tranziției Ecologice, Roberto Cingolani, a vorbit de sute de milioane pentru închiriere. De altfel, odată cu războiul din Ucraina, tarifele de închiriere pentru FSRU au crescut cu cel puțin 50%.
