Ce se întâmplă în lumea petrolului? Prețuri la niveluri scăzute, depășirea producției americane față de cea a Arabiei Saudite, revoluția șisturilor... „Scăderea prețurilor ar fi putut fi deja prevăzută acum doi ani”, observă Leonardo Maugeri. Fostul manager ENI, considerat unul dintre experții internaționali de top în hidrocarburi, își împarte timpul între Harvard și președinția fondului speculativ Ironbark Investment. Tocmai pentru Harvard, unde încă mai lucrează ca profesor asociat la Kennedy School, în iunie 2012 a anticipat scăderea, dacă nu prăbușirea prețurilor în 2015 în lucrarea sa „Oil: the next revolution”. A stârnit multe controverse, dar timpul i-a dat dreptate. A treia lucrare pentru Harvard dedicată gazelor va fi lansată în noiembrie și astăzi își confirmă analiza care vede prețurile țițeiului „în scădere suplimentară pe termen scurt. Doar un eveniment geopolitic perturbator – spune el în acest interviu acordat First online – ar putea reduce această tendință. Sau o revenire puternică a cererii de țiței, dar condițiile pentru aceasta nu sunt vizibile”. „Nu mă voi plictisi să o repet: dacă analiștii – continuă el – în loc să se uite la modelele econometrice, ar fi observat realitatea lucrurilor, toată lumea ar fi observat că fenomenul de creștere a capacității de producție, asupra căruia actuala scădere a prețurilor. depinde, era vizibil și atunci”.
Modelele econometrice la care vă referiți sunt cele ale Agenției Internaționale pentru Energie?
„AIE și-a greșit întotdeauna previziunile și a făcut-o până acum câteva luni, menținând petrolul peste 100 de dolari. Cu toate acestea, baza sa de date este cea mai mare disponibilă și toată lumea o folosește ca sursă de referință, dar acesta este un model econometric greșit. Și o vedem și astăzi.”
Care este situația atunci?
„Realitatea este că ne confruntăm cu un superciclu de investiții în industria petrolieră globală, care a început în 2010. În acești patru ani, un total de aproximativ 2.500 de miliarde de dolari au fost cheltuiți de către companiile petroliere naționale și marile majore, o sumă enormă destinată descoperirea și dezvoltarea de noi rezerve de petrol și gaze. Îl numesc un superciclu pentru că toate acestea s-au întâmplat ca urmare a unui ciclu deja robust de investiții început din 2003 și încolo. Concluzia este că acum intră o nouă capacitate de producție ca urmare a acestor investiții din trecut”.
Există o ofertă excesivă în practică?
„Să ne uităm la Arabia Saudită: produce în jur de 9,5 milioane de barili/zi, dar ar putea extrage 11,5 milioane. Menține capacitatea neutilizată, adică producția sub capacitate, tocmai pentru a evita colapsul prețurilor. De asemenea, avem capacități neexploatate în alte zone, cum ar fi Irak, Iran și Libia, din diverse motive, de la instabilitate și tensiuni interne până la sancțiuni internaționale. Dacă ne uităm la statisticile privind capacitatea globală de producție, care includ țiței, gaze naturale lichefiate și biocombustibili, există o creștere cu 100 de milioane de barili/zi mai mult decât acum câțiva ani. Cererea, în schimb, este blocată la 93 de milioane de barili/zi, cu un excedent evident care are repercusiuni asupra prețurilor. Aceasta este interpretarea care m-a făcut să prevăd, înaintea celorlalte, scăderea prețurilor în 2015. Și se întâmplă fără greșeală în ciuda izbucnirilor de criză politică care mai există în lume: au încetinit scăderea, dar nu pot mai mult. pentru a menține prețurile ridicate”.
Un alt factor care schimbă structura pieței este creșterea puternică a producției americane, legată de revoluția șisturilor, care a depășit-o pe cea din Arabia Saudită. Acest lucru poate afecta și prețurile.
„Trebuie să ținem cont însă că depășirea se referă la producția actuală, dar Statele Unite și Rusia produc la potențialul lor maxim, în timp ce, după cum am văzut, Arabia Saudită are o capacitate neutilizată de încă 3 milioane de barili și rămâne pe primul loc în clasamentul capacităţii de producţie”.
Ce consecințe geopolitice poate avea avansul SUA în hidrocarburi?
„În ceea ce privește petrolul, SUA au din nou cuțitul pe partea laterală a mânerului față de țările din Golf. Dar am auzit multe analize inexacte de la comentatori care prevăd o reducere a atenției SUA în acele zone. Nu este asa. SUA știu perfect că, dacă ar exista o revoluție islamică în Arabia, prețul țițeiului ar risca să urce vertiginos la 200 de dolari și acest lucru ar afecta toate economiile lumii, inclusiv pe a lor. În schimb, este adevărat că dependența mai mică a Americii de importuri schimbă balanța: Canada, Mexic și Venezuela sunt astăzi principalii furnizori ai SUA și Arabia a coborât pe locul patru”.
Cu ce consecinte?
„Cei care au exportat astăzi în SUA încep să se trezească fără piață; Țări care trebuie să își repoziționeze țițeiul pe alte piețe, în special în Asia. Acest lucru este valabil pentru Angola și Nigeria dar și pentru Arabia Saudită, așa cum am văzut și asta explică reducerea prețului decisă de Riad în ultimele zile. A făcut-o pentru a-și face țițeiul mai competitiv decât ceilalți”.
Celălalt joc mare se referă la gaze, mai ales astăzi cu criza din Ucraina care a adus din nou problema aprovizionării Europei. Barack Obama și-a ridicat vocea cu Rusia, mulți văd în gazele de șist americane răspunsul pentru a reduce puterea copleșitoare a Rusiei lui Putin. De acord?
„Statele Unite au devenit cel mai mare producător de gaze și se pot lăuda cu cele mai mici prețuri din lume. Dar utilizarea acestui potențial din punct de vedere geopolitic este dificilă. În primul rând, pentru că prețurile interne scăzute alimentează o industrie consumatoare de energie în creștere, care exercită o presiune puternică asupra administrației Obama pentru a limita permisele de export. Ei știu că acest lucru ar duce la o creștere a prețurilor interne. Pe de altă parte, pentru export sunt necesare noi terminale de lichefiere. Primul va fi gata în 2015, alte proiecte sunt în derulare dar durează. Dacă ar crește apoi exporturile, gazele de șist americane ar merge mai ales în Asia unde prețurile sunt mai profitabile și nu în Europa. În plus, politicienii americani sunt foarte precauți în acordarea permiselor de export și caută un echilibru care să nu penalizeze industria națională. În concluzie, în zece ani producția va fi între 80 și 100 de miliarde de metri cubi pe an, dar 60-70% va merge în Asia și doar 20-30% în Europa. Și acest lucru ar putea face piața mai lichidă, dar nu compromite politica rusă de gaze.”
Atașamente: Ulei: următoarea revoluție
