Prim-ministrul și (bravo) ministrul Economiei au prezentat un „plan” național pentru a facilita introducerea așa-numitei industrie 4.0, adică acel set de tehnologii care, prin exploatarea cu succes a digitizării proceselor de producție, va realiza interconectarea fabricilor si companiilor prin automatizarea tuturor actiunilor necesare productiei manufacturiere. Planul pare suficient de robust, plin de intenții pozitive și, mai presus de toate, menit să pună industria noastră în pas cu cea a principalilor săi competitori; care sunt deja înainte, putând conta pe fluxuri de investiții private deja realizate de companii în mod autonom. Cel mai important fapt pozitiv este acela de a prezenta un potențial impuls puternic unui sistem care, mai ales de partea marilor companii, s-a oprit: din cauza birocrațiilor noastre ridicole, din cauza incompetenței marilor manageri și din cauza oportunismului care i-au împins pe acționari să emigreze cu firmele lor – întregi sau bucăți – de teama să nu plătească taxe.
În opinia mea, există câteva puncte critice în planul lăudabil al Guvernului. Industria 4.0, așa cum se arată pe bună dreptate în documentul oficial, facilitează producția de loturi mici la costuri mari și, prin urmare, în sine favorizează dimensiunile mici în detrimentul celor mari. Într-adevăr, aș spune: viitorul vor fi companiile mijlocii care să asigure flexibilitate maximă combinată cu organizații manageriale. Dacă această considerație este corectă, există o mare depășire în analiza „modelului italian” de la care dorim să plecăm: în loc să evidențiem rolul teritoriilor, deci al zonelor raionale așa cum au evoluat acestea până acum odată cu creșterea prezența companiilor mijlocii (capitalismul al patrulea) în funcția de pivot, prezența câtorva jucători mari și un număr limitat de lideri ai lanțului de aprovizionare este amintită, sau poate se plânge din nou; dar fiecare companie mijlocie se află în fruntea lanțului de aprovizionare/rețelei sale! În opinia mea, așadar, dacă teritoriile și instituțiile acestora nu sunt implicate, efectul planului riscă să fie ușor.
Un alt aspect pe care nu-l văd atins se referă la consecințele industriei 4.0: nu este vorba de împingerea ponderii industriei în PIB; acest lucru este destinat să scadă deoarece ne îndreptăm către organizații mai flexibile care creează valoare în rețele și nu în cadrul companiilor individuale de producție. Serviciile vor beneficia; de exemplu educație, cercetare, modele de rețea și lanț de aprovizionare, servicii de consultanță, tot ce trece prin web etc. etc. Dar aceste beneficii vor aduce cu ele o amestecare majoră de locuri de muncă. Introducerea acestor noi active tehnologice și repercusiunile asupra organizației vor produce în primul rând noi șomaj. Întrucât măsurile Guvernului vor avea efect imediat, cel mai mare atracție pentru industriașii noștri va fi acela de a-și putea restructura companiile, în care, printre altele, s-a investit foarte puțin în ultimii ani. Efectul investițiilor induse, greu de prevăzut acum, va fi în schimb mult mai târziu.
O ultimă întrebare, care din punctul meu de vedere este fundamentală, este impulsul real care va fi acordat investițiilor private. John Maynard Keynes ne-a învățat că „așteptarea viitorului” este cea care influențează prezentul prin cererea de bunuri de capital. Să revenim așadar la marea problemă a economiei noastre care nu constă în dimensiunea companiilor, nici în presupusa capacitate inovatoare scăzută a IMM-urilor, ci în lipsa cererii interne și deci a piețelor pe care să plaseze noi produse. Acum parcă am avea o pistă mare de Formula 1 disponibilă, dar goală, fără campioni pregătiți să apese pe accelerație: există finanțare low-cost, există tehnologii care pot fi introduse cu sprijin public semnificativ și reduceri masive de taxe; există un guvern care acționează prietenos; dar ne lipsesc așteptările la cererea consumatorilor. În acest context, Guvernul declară că renunță la un „rol dirigist” și deci, deduc, să experimenteze politici active de dezvoltare locală: o întoarcere la laissez faire? Ar fi chestii jurasice, deja respinse de istorie. Cu muncitorii sărăciți de reforma contractelor și masacrați de șomaj, îmi este greu să sper că antreprenorii vor găsi puterea să dea singuri gazul complet.
