Pe 12 ianuarie, cel interzicerea exporturilor de minerale neprelucrate prevăzută de legea mineritului adoptată în 2009. Deşi a fost adoptată într-o variantă uşoară faţă de prevederile textului iniţial, legislaţia prevede introducerea aTaxa de 25% pe exporturile de minerale care va crește la fiecare 6 luni, ajungând la 60% în 2017. voință scutit de interdicție, pentru o perioadă limitată de timp, toate firmele care vor începe construcția de turnătorii sau fabrici de procesare pe teritoriul indonezian. Această inițiativă denotă voința autorității locale de a dezvoltarea unei industrie naționale de prelucrare a mineralelor cu valoare adăugată mai mare prin creșterea ratei de angajare, deplasarea producției către segmente superioare ale lanțului valoric și atrage investiții în sectorul transformării materiilor prime extrase. Mineralele care nu mai pot fi exportate, decât dacă au fost supuse unui proces de rafinare sau transformare la fața locului, sunt: bauxita, nichelul, staniul, cromul, aurul și argintul. Cărbunele, gazele naturale și țițeiul, care sunt principalele mărfuri exportate de țară, nu vor face obiectul interdicției deocamdată.
Exporturile de minerale în 2012 (excluzând țițeiul și gazele naturale) s-au ridicat la aproximativ 31 de miliarde de dolari, egal cu 16,6% din totalul exporturilor indoneziene. Țara furnizează 3% din cuprul lumii, între 18% și 20% din nichel și aproximativ 10% din bauxită. Având în vedere importanța pe care o acoperă sectorul minier indonezian pentru economia arhipelagului și pentru țările consumatoare de materii prime (cum ar fi China, principala țară importatoare de nichel indonezian), măsura care tocmai a intrat în vigoare va avea repercusiuni nu numai asupra conturile publice și piața de mărfuri implicată, dar și pe implicații politice interne, confruntat cu soarta unei industrii extractive care va trebuià să fie echilibrat prin crearea de mai multe locuri de muncă în prelucrarea mineralelor în sine. Un compromis care reprezintă cea mai bună strategieù între interesul naţional pentru protecţia resurselor naturale şi interesele investitorilor străini activi în sectorul minier devine o necesitate.
Din acest punct de vedere, intrarea în vigoare a standardului ar putea afecta balanța comercială prin lărgirea acesteia deficit din cauza exporturilor mai mici de minerale brute și a cererii mai mari de bunuri de capital funcționale pentru dezvoltarea unei industrii locale de prelucrare a mineralelor. Prin urmare, o creștere a importurilor acestor bunuri. Scenariile identificate de Banca Mondială și ilustrate de focusul SACE au în vedere a impactul neutru al regulamentului din 2015 în cazul în care toate fabricile de procesare sunt operaționale în mod realist încă din acest an, timp în care țara va experimentaà un deficit de cont curent moderat. Ipoteza care, desigur, s-ar înrăutăți dacă în numărul de activitățià producția pe termen scurt se reduce din ce în ce mai multù, înaintea unei redresări a exporturilor de minerale prelucrate. Toate aceleaò nu ar face altceva decât crește nevoile de finanțare ale unei țări deja dependente de intrările de capital străin, atât în ceea ce privește investițiile de portofoliu, care sunt cele mai multeù sensibil la schimbările de politică, ambele IDE. Într-adevăr, astfel de fluxuri de capital ar putea fi descurajate de o reglementare mai restrictivă, cu repercusiuni asupra prețului mărfurilor în sine, a cărui rentabilitate pe piețele financiare s-ar deprecia în avantajul piețelor concurente. Ar fi deci necesar să vedem dacă companiile străine din sector, confruntate cu lipsa investițiilor productive care să contrabalanseze evoluțiile din sectorul minier, nu sunt în toate acestea stimulate să să înființeze fabrici de prelucrare la fața locului, după compararea costurilor de prelucrare a metalelor mai puțin valoroase decât cele din Indonezia. Cu avantaje considerabile pentru piața de consum (și, deci, pentru populația locală) și investitorii înșiși, având în vedere poziția de lider în subsolul indonezian. Totul este o chestiune de previziune.
