Propunerea lui Francesco Marchionne – de a împărți datoria publică în tranșe colorate în funcție de riscul de credit – care a fost publicată de Firstonline pe 23 august (“Datorie roșie, galbenă și verde: cum să faceți euroobligațiunile flexibile„) acceptă acum „faptul” că datoriile suverane ale așa-ziselor țări PIIGS sunt în pericol și mută discuția către cel mai bun management al acestui risc. Din punct de vedere tehnic financiar, propunerea se bazează pe două principii. Prima este transformarea unei datorii publice naționale, cu o singură primă de risc, în tranșe cu riscuri diferite și deci randamente diferite. Al doilea este de a „pune în comun” tranșele mai puțin riscante, cele verzi, pe baza cărora o nouă instituție europeană ar emite o obligațiune europeană cu un rating de credit puternic și un grad ridicat de lichiditate.
Această din urmă proprietate ar putea reduce randamentul acestei obligațiuni sub media ponderată a obligațiunilor verzi care stau la baza euroobligațiunii. Ideea lui Marchionne propune, într-un mod mai complex, propunerea făcută anul trecut de Institutul Bruegel („The Blue Bond Proposal”, mai 2010). Tema este preluată de Economist de săptămâna trecută cu titlul de „soluție cu gust neplăcut” (O soluție neplăcută, pagina 70). De ce este neplăcută propunerea? Pentru că ar duce direct la uniunea fiscală și nu ar fi digerabilă de țările membre cu disciplină fiscală ridicată, cu Germania în frunte.
Deși tehnica „pooling” creează avantaje în ceea ce privește costul împrumutului, o subvenție din partea țărilor cu disciplina înaltă către țările slab disciplinate nu poate fi evitată decât dacă primele impun politici fiscale celor din urmă. Dar punerea în funcțiune a țărilor PIIGS de către cele mai disciplinate nu ar fi credibilă dacă nu ar fi legitimată de alegătorii care spontan, și după o lungă dezbatere, decid că este în interesul lor să externalizeze acele decizii care până acum s-au maturizat. (și ținut cu gelozie) pe coridoarele locale ale politicii naționale. Disciplina „sugerată” astăzi de Uniunea Europeană și Banca Centrală Europeană PIIGS se traduce, din cauza necesității de timp, în reduceri ale impulsului fiscal care are un efect negativ asupra activității economice, agravând astfel sustenabilitatea datoriei suverane. .
Comisarul ar putea crea un cerc virtuos dacă ar acționa imediat asupra capcanelor și capcanelor care îngreunează economiile aflate în pericol. Remarcăm însă că guvernele nu sunt în măsură să dezlege acele legături și capcane care au drept corespondent beneficii și chirii poziționale obținute cu o activitate de lobby îndelungată și harnică. Ar putea țările extrem de disciplinate să o facă prin intermediul unui comisar național? Nu văd așa de probabil. Văd că este mai probabil ca țările extrem de disciplinate să conștientizeze că merită să economisim euro și să plătească datoria unei uniuni fiscale cu multe transferuri către verii lor din zona mediteraneană.
* Economist și lector la Indiana University Kelley School of Business și la Marche Polytechnic University
