Ne aduce în minte dezbaterea privind finanțarea publică a partidelor politice cuvintele pe care le-a scris Schumpeter în 1918: "Spiritul unui popor, nivelul său cultural, configurația structurii sale sociale, afacerile că politica lui poate pregăti, toate acestea, și multe altele sunt scrise în istoria lui fiscală fără retorică falsăȘi". Scurtul istoric fiscal al finanțării publice a partidelor italiene este un bun exemplu.
Știm că, candidați în anul 1993 și apropiindu-se de alegerile politice din martie 1994, partidele politice au fost nevoite să se confrunte cu problema finanțării lor de la bugetul public pe care referendumul anterior o desființase.
Pentru a satisface această nevoie cu Legea din 10 decembrie 1993 Nu. 515 (GU nr. 292 Ord. Suppl. din 14/12/1993) a fost aprobată (art. 9 comm1 1 și 2) „Contribuția la cheltuielile electorale”, care a fost reglementată astfel: „Contribuția se plătește prin împărțirea între cei îndreptățiți la două fonduri aferente, respectiv, cheltuieli electorale pentru reînnoirea Senatului Republicii și Camerei Deputaților. Cuantumul fiecăruia dintre cele două fonduri este egal, cu ocazia primelor alegeri politice ce vor avea loc în aplicarea prezentei legi, cu jumătate din suma rezultată din înmulțirea sumei de 1.600 lire cu numărul locuitorilor din Republica ca rezultat al ultimului recensământ general”. Deși deghizat sub un alt termen, a fost o contribuție unică și nu un împrumut acordat de-a lungul anilor.
Pentru cei care, la fel ca scriitorul, evaluează favorabil finanțarea publică (deși moderată) a partidelor (dacă ceva asociat cu finanțarea privată care să garanteze transparența) angajamentul la momentul respectiv de la bugetul de stat nu părea deosebit de mare.. Legea de la acea vreme prevedea de fapt o povară de aproximativ 61 de miliarde de lire (echivalent cu aproximativ 30 de milioane de euro) împărțită în mod egal între Cameră și Senat. De asemenea, ar trebui să evaluăm înțelepciunea legiuitorului care a preferat metoda de rambursare forfetară față de cea a subsolului listei care ar fi favorizat (având în vedere plătitorul) afacerea înfloritoare a producerii de facturi false. Cine își propune să adopte astăzi rambursarea cheltuielilor documentate trebuie să reflecteze asupra riscurilor unui nou stimulent pentru abuz.
Cativa ani mai tarziu, în 1999, noua lege 3 iunie 1999 nr.157 a presupus nu doar dublarea fondurilor ce trebuiau alimentate de la bugetul de stat (de la doi, Cameră și Senat, la patru, Cameră, Senat, Parlament European, alegeri regionale), dar şi dublarea cuantumului contribuţiei de la 1.600 de lire la 4.000 de lire. După cum se prevedea alin.5 din legea emisă atunci: „Cuantumul fiecăruia dintre cele patru fonduri aferente organelor prevăzute la alin.1 este egal cu suma rezultată din înmulțirea sumei de 4.000 lire cu numărul cetățenilor. Republicii înscrise în listele electorale pentru alegerile Camerei Deputaților”. În orice caz, finanțarea a rămas de tip unic. Taxele care decurg din noua lege in valoare de 208 miliarde lire pentru anul 1999, 198 miliarde lire pentru anul 2000 si 257 miliarde lire pe an incepand cu anul 2001, au fost prevazute prin intermediul resurselor provenite din desfiintarea autorizatiilor de cheltuieli prevazute in legile 18 noiembrie 1981, nr. 659, 10 decembrie 1993, nr. 515, 23 februarie 1995, nr. 43 și 2 ianuarie 1997
Apoi, cu legea 26 iulie 2002, nr. 156 „Dispoziții privind rambursările electorale” publicată în Monitorul Oficial nr. 176 din 29 iulie 2002 a inovat în continuare cu următorul amendament: la legea 3 iunie 1999, nr. 157, se fac următoarele modificări: la articolul 1, alineatul 5, după cuvintele: «este egal» se introduc următoarele: «pentru fiecare an de legislatură a organelor înseși,» și cuvintele: «4.000 lire» se înlocuiesc cu următoarele: «1,00 euro».
Astfel, ceea ce constituia anterior o rambursare forfetară a cheltuielilor electorale a devenit un împrumut de lungă durată, fără legătură cu cheltuielile electorale. așa cum demonstrează raporturile dezvăluite public între cheltuielile electorale (aproximativ 600 de milioane de euro) și valoarea transferurilor către partidele politice (aproximativ 2,5 miliarde de euro). Și astfel partidele politice și-au pierdut onoarea în ochii alegătorilor.
De altfel, așa cum este reglementat în noul alineat 5 din legea 157 (în vigoare și astăzi) „Suma de fiecare dintre cele patru fonduri referitoare la organismele menționate la alineatul (1) este egală, pentru fiecare an de mandat al organelor înseși, la suma rezultată din înmulțirea sumei de 1,00 euro cu numărul cetățenilor Republicii înscriși în listele electorale pentru alegerile pentru Camera Deputaților.
Asta e tot. Pentru redobândirea onoarei partidelor politice este deci suficientă eliminarea a opt cuvinte din legea actuală (1999/157) cu următoarea modificare urmând să fie prezentată în prima dispoziție pe care parlamentul o consideră utilă: în alin.5 al art. 9 din legea 3 iunie 1999, nr.157 (și modificările ulterioare) suprimă cuvintele „pentru fiecare an de legislatură a organelor în sine”.
Se spunea „Să ne întoarcem la Statut”: este titlul unui articol publicat la 1 ianuarie 1897 în revista Nuova Antologia semnat de deputatul dreptei istorice Sidney Sonnino care cu această scriere a denunțat ineficiența instituţiilor şi amestecul reciproc al puterilor dintre guvern şi parlament. Astăzi, mai modest, pentru a recupera onoarea partidelor (și poate a unor alegători) este suficient să revenim la principiile legii ordinare din 1993, emis nu de regele Italiei, ci de Parlamentul italian. Istoria fiscală a țării noastre s-ar îmbunătăți și în ochii lumii.
