Adio guvernatorului BCE Mario Draghi a fost măsurat ca întotdeauna și moștenirea sa este cu siguranță legată nu numai de soliditatea și noul consens pentru euro, ci și de o transmitere a ștafetei nu lipsită de incertitudini lui Christine Lagarde. De la Relaxarea cantitativă va continua la 1 noiembrie cu 20 de miliarde de euro pe lună, (un sfert din suma fazei precedente), o dobândă a facilității de depozit adusă la -0,50% și o eventuală revizuire a așa-numitelor chei de capital, adică constrângerea pentru fiecare emitent, legată de cota de acționariat la BCE și este fixată în prezent la 33% pentru fiecare emisiune publică.
O sarcină cu siguranță mai dificilă este cea a lui Jerome Powell, guvernator al Fed. Căutarea disperată a cuvintelor potrivite din partea guvernatorului Băncii Centrale Americane nu este niciodată ușoară, nu numai pentru că Powell nu este un mare comunicator, ci din cauza moment delicat pe care îl trăiește de o lună piața monetară din SUA. Și chiar și încercarea de a evita să spui oximoronul „mini QE” pare o provocare, așa că am putea la fel de bine să admitem că Fed este nevoită să lărgească în continuare bilanţul repetarea interventiilor.
HĂRnit CU SCUDI: LICHIDITATE CA PLOUA
Dar să facem un pas înapoi pentru că Relaxarea cantitativă din SUA din 2009 până în 2015 a înregistrat o consolidare a bilanțului de la 870 de miliarde de dolari SUA la 4,5 trilioane de dolari SUA, în timp ce din 2015 până în septembrie anul trecut reducerea se oprise la 3,8 trilioane de dolari SUA.
Aceste faze alternante în lichiditatea Băncii Centrale și-au găsit corespondență perfectă în un exces de rezerve de către bănci cu mult peste nevoile acestora.
Preferința pentru fazele de extindere a bilanțului este, așadar, evidentă, deoarece băncile din SUA văd rezervele în exces remunerate în partea superioară a intervalului de rate curente și, în același timp, optimizează cu ușurință acoperirea împrumuturilor pe termen scurt conform reglementărilor Basel 3.
In acelasi timp insa se pierde stimulentul de a participa activ pe piață repo și mai ales partea necolateralizată a pieței interbancare este lăsată la sine. Atât de mult încât lichiditatea pe piața repo de către bănci s-a înjumătățit de la 4,3 trilioane la circa 2,2 trilioane de dolari americani curenti, în timp ce deținerile companiilor financiare, brokerilor și fondurilor speculative au crescut exponențial pentru a finanța creșterea portofoliilor supraponderate pe probleme corporative. Și este evident că umflarea expunerilor portofoliilor cu un rating de credit mai riscant ar putea fi interpretată pentru mulți ca atins hazard moral.
Dar să facem un al doilea pas înapoi pentru că la mijlocul lunii septembrie lichiditatea a început să scadă din cauza multiplilor factori tot datorită adăugării termenelor fiscale ale corporațiilor și achizițiilor recente de pe piața obligațiunilor de către băncile înseși. Intensificarea activității pe piața repo a dus la o concentrare a donațiilor către JP Morgan și Citibank din partea Fed-ului NY în schimbul trezoreriei și obligațiunilor cu rating ridicat, iar acestea, la rândul lor, s-au angajat să distribuie lichidități către alte bănci care domină activitățile jucătorilor bancari. dar și plăți către fonduri speculative.
Nu suficient, în a doua săptămână a lunii octombrie Fed a lansat primele operațiuni de răscumpărare BOT-uri americane, TBills, pentru peste 7,5 miliarde de dolari SUA față de o ofertă de circa 32 de miliarde, operand efectiv o nouă și uriașă extindere a bilanţului băncii centrale. În această săptămână, injecția de lichiditate a atins 75 de miliarde de dolari, aducând bilanţul înapoi peste pragul de 4 de miliarde de dolari.
Este de la sine înțeles însă tehnic nu poate fi configurat ca o nouă relaxare cantitativă, efectul este destul de similar. Și îndoiala care circulă printre operatori este că o altă fază a QE nu va rezolva problema pentru că așa cum sa explicat dacă lichiditatea nu se transferă pe deplin pe piața repo, aceasta ar rămâne dominată de jucători nebancari vminus un efect de transfer ai cărui beneficiari din aval ar trebui să fie titularii de cont asupra cărora se primesc soldurile creditare de la aceleași instituții bancare.
De fapt ne confruntăm cu un adevărat conflict de interese pentru Fed care se va putea repeta în curând chiar dacă cu o dinamică diferită pentru BCE deoarece stabilitatea sistemului financiar este de fapt scopul final al ambelor. Rolul organismului de reglementare se contopește cu cel al organului de politică monetară și, după cum se poate înțelege, dinamica de după criza din 2008 este foarte diferită, atât de mult încât Institutul Peterson este înclinat către o extindere în continuare a bugetului de 250 de miliarde de dolari SUA. pentru următoarele 6 luni precum și pentru „facilități repo” care permit gestionarea flexibilă a schimbului de numerar al Trezoreriei deținute de băncile înseși”.
așa Christine Lagarde va putea trage câteva indicii importante din această experiență de peste mări confruntat cu o Fed mult mai flexibilă pe o piață mai controlată, mai atent gestionată și reglementată, mai ales pentru că acum prioritatea este legată de învingerea riscului de recesiune prin convingerea țărilor UE, așa cum a încercat deja Mario Draghi de mai multe ori, să implementeze politici fiscale menite să susțină cererea internă.
Băncile centrale au devenit creditori de ultimă instanță, asumându-și un rol de catalizator care acum le vede implicate în încercarea de a evitarea distorsiunilor în percepția pragului de risc în sistemele economice avansate, că politicile neconvenționale, (și prin relaxarea cantitativă și persistența fazei de rate negative), au alimentat operatori. ȘI cuvintele lui Mustier, CEO Unicredit, despre transferul ratelor negative pe cheltuiala titularilor de cont ele reprezintă primul teren de testare pentru noul guvernator al BCE.
Ochii pe Fed deocamdată prin urmare, având în vedere probabilitatea ridicată a unei reduceri a ratei de 25 pb la întâlnire din 30 octombrie, în timp ce ultima întâlnire a anului stabilită pentru 11 decembrie este cu siguranță cea mai delicată, din punct de vedere politic, și în lumina posibilelor evaluări asupra efectelor acordului valutar cu China care, prin scăderea volatilității yuanul ar permite, de asemenea, o stabilizare a dolarului american în această fază aprinsă de luptă electorală care cu siguranță va da lovituri ieftine și va transfera nervozitatea și volatilitatea piețelor financiare, de parcă problemele geopolitice nu ar fi deja suficiente.
