O bulă? Nu tocmai, dar în punctul în care ne aflăm trebuie să fim precauți. Sprijinul pentru energie regenerabilă de către state poate ruina bugetele. Deja astăzi costurile sunt foarte mari și dacă tendința nu se inversează în 2050, datoria publică va fi jumătate din PIB. Fondul Monetar Internațional consideră că sectorul privat nu a intrat încă pe deplin în jocul reducerii emisiilor de CO2.
Politicile naționale care doresc să combată schimbările climatice sunt în centrul strategii complexe și adesea ineficiente, așa cum vedem în summit-urile mondiale. În ciuda unor astfel de inconsecvențe, într-un articol din viitorul Monitor Fiscal, care analizează bugetele de stat, economiștii de la Washington spun că „sectorul privat va trebui să umple cea mai mare parte a nevoilor de finanțare pentru climă”. Țările care intenționează să se angajeze în aceste politici se confruntă cu o „trilemă”, adică un conflict între reducerea emisiilor, asigurarea durabilității bugetelor și operaționalizarea măsurilor antipoluare. „Cu alte cuvinte, urmărirea a două dintre aceste obiective vine cu prețul sacrificării unei părți din al treilea”, spun autorii studiului, relatează Agenția. Askanews.
Nu trăim într-o lume unită, dar pentru țările industrializate ar trebui să insistăm prețul carbonului, de a da o valoare economică CO2 care să fie respectat la scară globală. Este aceasta soluția care dezumflă bula? Nu, pentru că o singură măsură nu este suficientă pentru a bloca emisiile. Mai mult, Europa reglementează deja comercializarea cotelor de emisii ETS cu unele rezultate apreciabile.
Public și privat împreună, dar cine se angajează față de climă?
Sistemul mixt – bani publici și privați – pe care nici măcar ONU nu a reușit să-l scoată la pământ, este, teoretic, cel mai corect. În ceea ce privește bugetele publice, analiza FMI scoate totuși în considerare dificultatea multor economii de a se organiza cu industriile. planuri specifice de reducere a emisiilorcel. În plus, există și imposibilitatea ca milioane de antreprenori să mute bani către surse regenerabile atunci când încă produc cu combustibili fosili. Problema climatică nu este printre preocupările lor majore și statele puternice au lăsat-o să plece. Cu alte cuvinte, finanțarea privată dorită de FMI poate crește doar în acele țări în care sistemul economic a ajuns la maturitate folosind combustibili fosili și trece acum la surse regenerabile. Un ciclu s-a închis și altul se deschide, dar pe toate continentele direcția de mers nu este unică. Nici măcar subvențiile publice (100 de miliarde de dolari pe an) promise în cel mai recent COP climatic nu au fost plătite de nimeni. Pe de altă parte, nici controversa privind impozitarea profiturilor suplimentare ale companiilor energetice fără a avea idei clare asupra destinației finale nu se oprește. FMI vorbește despre sprijinirea familiilor, dar tu pui banii pe o parte sau pe cealaltă.
Cu privire la prețul carbonului, economiștii Fondului scriu că veniturile „ar trebui să fie parțial împărțite între țări pentru a facilita tranziția ecologică”. O tranziție justă ar include transferuri fiscale către familiile, lucrătorii și comunitățile vulnerabile. Adio investiții verzi? Prețul carbonului poluant ar trebui integrat și cu alte măsuri pentru dezvoltarea tehnologiilor cu misiune redusă. Concluzia este că datoria publică, folosind măsuri mixte, ar ajunge la 2050 și 10 puncte din PIB până în 15. Economiștii de la Washington nici măcar nu omit estimările 2 trilioane de dolari de investiții pe an ale Agenției Internaționale pentru Energie. Dar există o hartă actualizată a țărilor care sunt cu adevărat împotriva schimbărilor climatice?
