În cea mai importantă confederație sindicală italiană, este în curs de desfășurare o dezbatere foarte acerbă, dezbinătoare, care a ieșit zgomotos la vedere. În alte vremuri, când sindicatul (referința nu privește doar CGIL) era încă un interlocutor fundamental în contextul societății civile, mass-media s-ar fi aruncat cu capul în cap în această controversă fără precedent, în timp ce acum își dedică doar câteva replici trecătoare. la ea. Să recapitulăm faptele. La următorul Congres, Susanna Camusso, ajunsă la sfârșitul mandatului, va părăsi secretariatul general. Următoarea lui misiune ar trebui să fie chiar direcția CISL internațională. În ultimele zile - după ce a efectuat o consultare informală - a considerat că a sosit momentul să propună numele succesorului său și, cu acordul majorității secretariatului, a indicat Maurizio Landini. Fostul lider al Fiom nu mai este descamisado-ul care i-a condus pe metalurgii (unde a adunat – după cum își amintesc adversarii – doar înfrângeri amare).
În ultimii ani a demonstrat că are cinismul necesar pentru a înțelege că Parisul merită din plin o masă. Astfel, înainte de a trece la vârful confederației, a acceptat să stipuleze – în mod unitar – o reînnoire contractuală pe care anterior ar fi respins-o cu indignare. Și, ceea ce este mai semnificativ, a reușit să-l aprobe – demonstrând o capacitate de conducere care se limitează la fideism – de marea majoritate a acelor muncitori care l-au urmat – în secolele credincioși – când i-a chemat să lovească împotriva morilor de vânt. Într-o societate cu imagine, Landini (deși în declin evident față de performanțe din trecut) este una dintre cele mai cunoscute personalități ale sindicalismului italian, spre deosebire de reformistul Vincenzo Colla (celălalt candidat) care este cunoscut doar în cadrul organizației în care a deținut roluri de importanță notabilă. Dacă va reuși să ocupe locul care i-a aparținut lui Giuseppe Di Vittorio, Luciano Lama și Bruno Trentin, Landini va fi primul „sandinist” (cum sunt definiți adepții lui Claudio Sabattini) care va intra nu numai în secretariatul confederal, ci va deveni și secretarul general al acestuia. .
Candidatura lui Landini a suscitat însă mai multe critici și opinii contrare autoritare (ziarul online „Il diario del lavoro” înființat de Massimo Mascini, fost jurnalist sindical de altădată, de la Il Sole 24 Ore o relatează cu mare deschidere când sindicatul era încă un subiect interesant pentru opinia publica). Era așadar inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, postările de pe social media să ducă la confruntare în organele de conducere. Chestiunea a fost trecută pe ordinea de zi a Consiliului de Administrație din 27 octombrie. În acest caz, susținătorii lui Landini au majoritatea. A fost așadar în interesul componentei care se alătură Colla, să sesizeze problema Adunării Generale unde raportul de putere este mai echilibrat. Astfel, conform celor scurse, ședința Comitetului Director al „Mării Mame” s-a desfășurat ca și cum ar fi fost o ședință de condominiu, caracterizată mai degrabă de bătăi de procedură decât de dezbateri politice propriu-zise.
În cadrul discuției, membrii secretariatului în favoarea lui Landini au prezentat un document a cărui aprobare ar fi necesitat asumarea - de către Consiliul de ieșire - a candidaturii fostului lider Fiom. La acel moment un manager apropiat lui Landini a propus o moțiune de ordine pentru a închide dezbaterea și a trece la vot, făcând astfel ca zona Colla să părăsească ședința și astfel să dispară cvorumul, precum și, în consecință, suspendarea unor locuri de muncă. CGIL, așadar, este împărțită în jumătate, în mijlocul Congresului. Dar de ce s-a trezit o opoziție față de conducerea lui Maurizio Landini? Alegerea lui la secretariatul general ar avea o direcție politică clară nu doar pentru CGIL, ci pentru întreaga stângă. Spre deosebire de Vincenzo Colla – adversar înverșunat al superpopulismului rampant chiar și în rândurile Confederației (30% dintre cei înregistrați la 4 martie au votat pentru M5S și 10% pentru Lega) – Landini nu a luat niciodată o poziție clară față de guvern și majoritate galben-verde.
Dimpotriva, a acordat in repetate randuri aprecieri - pe care in fata faptelor ar fi facut bine sa se crute - asupra masurilor adoptate (vezi decretul demnitatii) si asupra promisiunilor facute fara retineri de cei doi vicepresedinti ai Consiliu. De aceea, dacă aceasta ar fi orientarea pe care CGIL o va lua în următoarele luni, este de temut că va fi afectat și Congresul Partidului Democrat (presupunând și neadmisând că se va desfășura). La urma urmei, cum ar putea fi altfel? Confederația Corso Italia este ultima pastile din care stânga reformistă ar mai putea să tragă câteva focuri. Dar, după cum s-au dovedit lucrurile, pare să prevaleze principiul (defavorabil) că este mai bine să rămâi cu muncitorii chiar și atunci când aceștia greșesc. Așa cum scria Emilio Miceli, liderul chimiștilor, „nu numai că suntem în prezența unui guvern care are o linie de politică economică și socială pe care nu o împărtășim, ci și a unei clase conducătoare care ne îndepărtează, în același timp. , din Europa și din democrație așa cum este subliniat în Constituție.
O revoluție autentică (în asta s-au ținut de cuvânt!) care face din naționalism, slăbirea democrației și rasism punctele sale forte. Peste tot democrația se transformă: în Italia riscă să cedeze”. A aceluiaşi tenor - din nou în Il diario del lavoro - poziţia lui Alessandro Genovesi, secretar al muncitorilor din construcţii: „În faţa unei viziuni asupra societăţii exprimată de Guvernul noilor sofişti (teoreticieni pentru care doar aprehensiunile simţurilor şi impresia subiectivă determină adevărată pe cât de utilă) cât de mult putem scăpa de logica „vom judeca prevederea după prevedere” (filozofia lui Landini, ed.) negându-ne însăși natura reacționară (care poate avea și consens popular) a acestei politici. cultură făcută prin alimentarea furiei, a fricilor, dedicată sistematic să ocolească organele intermediare și să simplifice procesele democratice și contragreutăți instituționale… toate dedicate să vorbească în burta țării și nu în capul ei, la cele mai bune energii?”.
De aceea în congresul CGIL „bătălia de la stalingrad” este în desfășurare împotriva contrareformelor forţelor superpopuliste şi în apărarea politicilor reformiste ale pieţei muncii care - deşi cu compromisuri zbuciumate - au caracterizat cele două legislaturi anterioare.
