Ar putea statul Massacchussets, îngrijorat de creșterea nivelului mării, să se confrunte singur cu problema încălzirii globale? Ar putea SUA să conducă de la sine internetul? Și din nou, ar putea japonezii să se confrunte cu problema conservării tonului, mai ales prin definiția migrației? Poate un singur stat să lupte cu problema terorismului global? Cu aceste întrebări Sabino Cassese, judecător al Curții Constituționale și profesor emerit de „Istoria și teoria statului” la Scuola Normale Superiore din Pisa, ne introduce în lumea guvernanței globale complexe în cadrul întâlnirii „Conversații la Bursă” , organizat în PiazzaAffari de asociația Companiile Ruling.
Răspunsul la aceste întrebări, subliniază Cassese, este evident: „Există o ordine a problemelor care trece dincolo de Stat, care necesită soluții la nivel global care s-au găsit în regimurile de reglementare globale”. Și așa s-au născut autorități supranaționale care reglementează unele probleme în unele sectoare: de la internet cu ICANN, la ONU, trecând prin ton și finanțare cu Comitetul de la Basel.
Dar este necesar, subliniază juristul, să vedem și cealaltă față a monedei. Punând, de asemenea, un alt tip de întrebare: de ce statele rezistă intervențiilor globale? Aici răspunsul este mai puțin evident. De ce se opune Regatul Unit deciziei Curții de la Strasbourg care consideră ilegală privarea deținuților din închisorile engleze de dreptul de vot? De ce SUA nu este membru al Curții Penale Internaționale? De ce Curtea Constituțională Germană, în timp ce a transmis decizia privind OMT la Curtea Europeană de Justiție, a pus condiția ca suveranitatea poporului german să fie respectată?
„Rezistența statelor are adesea motivații rezonabile”, spune Cassese. Pentru a cita doar un exemplu, un răspuns este că SUA nu face parte din Curtea Penală Internațională, deoarece îndeplinește funcția de poliție militară internațională și nu dorește ca oamenii săi să fie supuși judecății altor țări.
„Confruntat cu întrebarea „cine conduce lumea?” – spune Cassese – atât răspunsul „cele mai puternice state precum SUA și China”, cât și „organizațiile supranaționale” sunt greșite. Există un spațiu în care aceste două realități alternează dinamic”. Comparația merge la un tablou de Jackson Pollock, în care liniile sunt distribuite ca un tort de marmură (adică un tort cu caracteristici nedefinite). Tradus: să nu ne amăgim să credem că există niveluri de guvernare. „Se construiește o rețea foarte complicată – explică Cassese – în care liniile urcă, coboară și se intersectează. Astăzi există tot mai multe legitimări multiple, fenomene cândva de neconceput”.
Cassese menționează așa-numita „Guvernarea prin indicatori”, adică tendința tot mai prezentă de a ne referi la indicatori în care ne plasăm într-un context global și ne măsurăm în raport cu alte state. Și „comerțul de la guvern la guvern”, adică practica schimbului de servicii între state (de exemplu, Franța gestionează monedele unor state africane). „Semnificația discursului – explică Cassese – este că avem o imagine foarte complexă a cadrului de guvernare pe mai multe niveluri, nu mai există planuri, mai degrabă o intersecție a puterilor pe sectoare. Pentru a înțelege această realitate trebuie să renunțăm la vechile paradigme”.
JUNGLA REGIMURILOR REGLEMENTARE
Pentru a ne aduce la această concluzie, în discursul său, Cassese arată cifrele din spatele acestor argumente: există aproximativ 200 de state, 2.000 de regimuri de reglementare și 60.000 de ONG-uri (organizații non-guvernamentale) care funcționează la nivel supranațional. „Viteza de creștere este enormă – explică Cassese – pentru că vorbim despre ceva care s-a dezvoltat în ultimii treizeci de ani”.
Prin regimuri de reglementare înțelegem patru tipuri diferite: organizații internaționale, rețele de autorități de reglementare naționale, cum ar fi Comitetul de la Basel, autorități de reglementare private și autorități de reglementare hibride. Regimurile de reglementare globale stabilesc standarde, desfășoară activități de executare sau de aplicare a legii, desfășoară activități de soluționare a conflictelor. „Au cele trei puteri fundamentale ale statelor după Montesquieu: normativă, executivă, judiciară”, notează Cassese, „dar au o problemă: cine le legitimează? Nu toate sunt formate din state naționale precum ONU, multe autorități sunt înființate de alte autorități. Ei se autogenerează. Dar cine le autorizează? În Europa este ceea ce se numește un deficit de democrație reprezentativă”.
Și aici, subliniază juristul, o compensăm cu „trei înlocuitori pentru democrația reprezentativă” care constituie călcâiul lui Ahile al organizațiilor supranaționale. Cu alte cuvinte, înainte de a lua decizii, aceste realități fac consultări, creează paneluri, colectează opinii. În al doilea rând, schimbă „responsabilitatea orizontală”. În ce calitate intră statele europene în afacerile Turciei?” a întrebat Cassese, răspunzând că „fiecare structură națională nu mai este responsabilă doar față de un popor, ci față de alte state și organizații internaționale”. În cele din urmă, al treilea surogat sunt Curțile Constituționale.
BLOCURI DE SISTEM PE CARE NU POATE DECIDE
Într-un condominiu atât de aglomerat, riscul blocării sistemului decizional este real și nu poate fi rezolvat în totalitate. Și aici se folosesc înlocuitori. „Nu există modalități de a depăși complet posibilitatea blocării – explică Cassese – dar acest sistem de supraviețuire experimentează înlocuitori utili și confortabili”. Este vorba de exemplu de decizii de pachet: tehnica este de a pune pe masă alte subiecte cu oferte de utilitate în alte domenii pentru a depăși opoziția unui partid pe o singură problemă. Sau decizii bazate pe consens (care nu este majoritatea).
În acest cadru actual atât de complicat, principala calitate a politicianului este de a avea darul de negociator. „Vorbind în general la nivel global, primează cei cu abilități de negociere, cei care cunosc bine dosarele, cineva care trece puțin dincolo de cunoașterea limbii napolitane, cunoaște puțin despre alte culturi și are capacitate de dialog. Politicienii noștri nu sunt pregătiți pentru asta pentru că nu negocierea este forța lor”, este identikit-ul politicianului conturat de Cassese la o întrebare a unui jurnalist.
În sfârșit, îndemnat de o întrebare a profesorului Giacomo Vaciago, Cassese reflectă asupra relației dintre guvern și comandă: se poate guverna fără a comanda, subliniază Cassese, citând ca exemplu măsurile de represalii ale OMC care nu are puterea de a impune o lege sau ștergeți unul francez. Pentru că în lume există circuite secundare, ceva în curs de dezvoltare, ceea ce ne face să regândim ideea de comandă, adică posibilitatea de a obține același rezultat fără comandă. „Guvernul mondial – conchide Cassese – trebuie exercitat în modul în care Papii își exercită puterea, adică fără cararmați”.
