Infrastructurile juridice nu sunt mai puțin importante decât cele fizice: sunt regulile instituțiilor economice. Fundamentală este societatea pe acțiuni, o structură de conducere a afacerii cu împrumuturi strânse de la publicul deponenților. Istoria, experiența, evoluția celor mai avansate sisteme, în trecut doctrina (Ascarelli, G. Rossi, B. Visentini) și politica (E. Rossi, Assonime, Confindustria), ne arată modelul de referință. Dacă eficiența conducerii necesită putere într-o singură persoană (director general), eficiența sistemului presupune ca puterea acestuia să fie orientată exclusiv spre piață, să conțină abuzuri și distorsiuni: managerul trebuie să fie forțat să facă bani, fără a distrage atenția alte scopuri.
Din acest motiv trebuie să depindă de cine suportă riscul tranzacției, adică de acționari: ei sunt cei care legitimează firma și managerul; fiecare acțiune participă la votul pentru numirea și revocarea directorului de mandat (teoria contractuală). Dar pentru ca mandatul să fie eficient, un vot nu este suficient; de aici dezvoltarea drepturilor acţionarilor, instrumentale în numirea managerului şi în deciziile care sancţionează comportamentul acestuia: revocare (merit) şi acţiune în răspundere (legalitate). Eficacitatea drepturilor acționarilor, care sunt de fapt minorități, stabilește gradul de independență al directorului față de majoritatea care îl susține: dacă riscul de a răspunde personal minorității este intens, directorul refuză ordinul abuziv al majoritar .
În companiile cu acționariat larg răspândit, acționarii nu sunt în măsură să își exercite drepturile recunoscute de modelul companiei de familie. Chiar și votul interesează doar în măsura în care apreciază titlul; şi pentru că în cazuri extreme poate fi oportun să-l exercite. Interesul acestora se concentrează pe negocierea acțiunilor și exercitarea acțiunilor de răspundere, atunci când gravitatea crizei face ca negocierea să nu fie recomandabilă. Disciplina devine sofisticată. Pentru a decide asupra negocierii, pentru a vota sau pentru a promova acțiunea de răspundere, acționarul trebuie să aibă informații fiabile, dar imediat ușor de înțeles. Informațiile sunt în bilanţ, celelalte sunt dezvoltarea sau integrarea acestuia. Prin urmare, auditul este încredințat unor profesioniști independenți; deci asistenta unei autoritati administrative (de la noi Consob) garant al calitatii informatiilor si negocierilor.
La rândul său, guvernarea societății face din consiliul de administrație garantul, în numele acționarilor, al corectitudinii managerului, competență care nu poate fi efectivă decât dacă consiliul are o organizație independentă care să permită fiecărui director să cunoască faptele. Eficacitatea sistemului se bazează în întregime pe acțiuni de responsabilitate față de: manager; a directorilor pentru exercitarea supravegherii asupra managerului; a auditorului pentru controlul contabil. Eficacitatea protecției judiciare, deși în ultimă instanță, face operative celelalte instrumente ale disciplinei sofisticate. Din acest motiv, modelul dorește ca jurisdicția să fie consolidată, de ex. cu acțiuni colective și cu repartizarea sarcinii probei. În rest, instrumentele instituite de reglementări rămân o birocrație greoaie, inutil de costisitoare.
Dacă disciplina codului a fost insuficientă, cu reforma și legislația care a urmat, rezultatul este pervers. Să vedem modelul care apare. Directorul general, care cu președinția își poate accentua puterea, se confruntă cu un consiliu de administrație supus, din cauza dificultăților pe care le întâmpină în exercitarea acțiunii în răspundere pentru sancționarea inerției directorilor. Într-adevăr, acțiunea este interzisă acționarului, soluție deja aspru criticată de Ascarelli; cu reforma poate fi exercitată de o minoritate, dar după o procedură atât de greoaie încât să o frustreze. Dificultatea acțiunii este agravată de suprimarea îndatoririi de supraveghere a consiliului asupra delegatului: nu mai este suficient să se presupună neglijența consilierilor, să se demonstreze insuficiența organizației pe care consiliul și-a dat să o monitorizeze. managerului, dar este necesar să se dovedească neglijența specifică a fiecărui consilier.
Pe partea conturilor și a bugetului, cealaltă componentă de monitorizare a managementului, vedem responsabilitatea încredințată auditorului, ocolind practic primarii, care sunt controlori slabi, dar mai independenți (auditorul este supus revocării). În orice caz, diligența auditorului este foarte slabă din cauza dificultății de a-l chema să răspundă. Performanța acestuia nu mai este, ca și în trecut, încrederea pe valabilitatea situațiilor financiare, care au atestat prin certificare, ci menținerea unui comportament diligent conform practicilor, dezvoltate chiar de auditori, care permit și verificări prin eșantionare.
Prin urmare, în cazul situațiilor financiare neregulate sau false, nu auditorul este cel care trebuie să demonstreze că cu toată bunăvoința nu ar fi putut detecta falsitatea, ci revine reclamantului să demonstreze că inexactitățile ar fi trebuit detectate cu diligență, o acuzație care anulează acțiunea . Auditul a devenit un birou inutil și un cost parazit. Dispoziția recentă a tuf-ului privind răspunderea din prospecte și informații de piață pare să fi fost scrisă de cei care intenționează, în mod paradoxal, să creeze condiții favorabile față de dreptul comun al răspunderii, care este mai sever. Chiar și pe plan penal, dereglementarea a câștigat: declarațiile false constituie infracțiuni foarte greu de constatat.
Scutirea de răspundere, întărită de disfuncționalitatea jurisdicției, face din manager o putere care scapă cu ușurință de controlul celui care furnizează capitalul. În experiența italiană, societatea nu este o monada. Legislația a favorizat participațiile încrucișate, pactele sindicale, grupurile cu control minoritar, iar din acest motiv a abolit în esență interdicția administratorului de a acționa în condiții de conflict de interese, atât de fundamentale pentru buna guvernare.
În consecință, legitimitatea administratorului se bazează pe înțelegeri între exponenți în coluziune reciprocă, și mai mult devalorizând responsabilitatea față de economisitor, deja diluată în lanțul de acțiuni care permite controlul minoritar personificat de bărbați care simt afacerea drept apanajul lor. Deciziile ajung să fie o autoritate informală. Când se slăbește constrângerea riscului de piață, puterea pe care o au cei care conduc compania ajunge în orice caz să se orienteze diferit de profit, pentru interese personale, politice etc.; societatea devine o instituţie necontrolată. Numai timpul dezvăluie corupția sistemului.
Asta vedem acum cu învechirea marilor afaceri; cu scandalurile la care asistăm; cu „scheletele din dulapul de credit” de care ne-a amintit Massimo Giannini în ultimul Affari&Finanza (nr. 31) cu listarea ironică introdusă de „ridică mâna dacă nu știi” a: Montepaschi, Ligresti-Mediobanca, Zaleski , etc. Continuând aș putea adăuga „cine nu știe cât de mult a contribuit legea societăților comerciale la agravarea relelor de care ne plângem”. Dereglementarea dreptului societăților comerciale reduce eficacitatea dreptului privat și a jurisdicțiilor civile în prevenirea ilegalităților, lăsând sancțiunea doar jurisdicțiilor penale, care atunci când acestea intervin au efecte perturbatoare. Trebuie să ne gândim la reforma societăţii pe acţiuni cu răbdare, cu cultură.
