Europa 1919-1920. Marele Război s-a încheiat, Europa își continuă fără probleme războiul civil în urma octombrieului rusesc. Acum conflictul nu mai este între state, ci între clase. Sunt mai puține morți, dar atmosfera este în anumite privințe și mai fierbinte. Burghezia și aparatele de stat au trecut de fapt prin multe conflicte între națiuni în secolul precedent, reușind să supraviețuiască și să mențină controlul intern chiar și în cazul înfrângerii militare, dar de această dată riscul este existențial. Este vorba despre a nu fi măturat din scenă pentru totdeauna.
Germania și Italia sunt văzute de Moscova drept două zone cele mai promițătoare pentru revoluție. Unul a pierdut războiul, iar celălalt l-a câștigat, dar au o structură socială fragilă și instabilă. Social-democrația germană menține însă o orientare reformistă, în timp ce socialismul italian, printre o mie de contradicții, pare cucerit de perspectiva revoluționară. În 1919 PSI era partidul cu cele mai multe voturi, dar a rămas în opoziție și s-a aliat în domeniu cu anarhiștii. Italia este copleșită de greve politice, prin care, în tradiția soreliană, se gândește să ajungă la putere. Guvernul Nitti încearcă inițial să răspundă politic. Încearcă să-i separe pe socialiști de anarhiști și să reprime doar grevele politice, limitându-se la controlul pe cele pur sindicale. Cu toate acestea, extinderea mișcării îi sperie pe industriași, care presează guvernul pentru o acțiune mai decisivă. În martie 1920, Nitti are Torino ocupată de 50 de soldați, dar loialitatea trupelor este limitată la Garda Regală.
La începutul lunii iunie, revolta Bersaglieri și răzvrătirea se răspândesc la alte corpuri militare din multe regiuni din centrul-nord. Incapabil să controleze situația, Nitti demisionează. Giolitti, în vârstă de optzeci de ani, a fost apoi chemat înapoi în serviciu, căpitan de mare priceput și om pentru toate anotimpurile. Totuși, totul pare să se prăbușească la începutul lunii septembrie, când marile fabrici sunt ocupate de muncitori, care încep să le conducă independent și să se organizeze militar. Industriașii sunt efectiv deposedați, iar consiliile fabricii de inspirație sovietică controlează producția. Ce face Giolitti într-o situație care este acum dincolo de insurecție și are deja conotațiile unei revoluții complete? Nimic, absolut nimic. Trec săptămânile, statul pare să se fi dizolvat, dar Giolitti așteaptă nemișcat. Și liniștit, ar trebui adăugat. El știe că orice semn de nervozitate nu ar fi altceva decât o dovadă de slăbiciune. La sfârșitul lunii septembrie, contradicțiile dintre sindicat și PSI și din cadrul conducerii socialiste au fost de natură să paralizeze mișcarea. Solidaritatea opiniei publice populare față de ocupanți rămâne largă, dar dă semne clare de slăbire. Se semnează un acord. Sindicatul obține un mare succes economic, dar controlul fabricilor revine industriașilor. Înfrângerea politică este istorică. Am vrut ca muncitorii să aibă propria lor experiență, va scrie Giolitti mai târziu amintindu-și acele săptămâni. O vor încerca, m-am gândit, vor vedea că este un vis și îi va vindeca de iluzii periculoase.
Statele Unite ale Americii, aprilie 1961. Cuba, întunecată și languida Las Vegas ante litteram a americanilor, este guvernată de doi ani de Castro, un naționalist care își asumă din ce în ce mai mult o culoare socialistă. Perla Caraibelor a devenit un ghimpe foarte dureros în partea Statelor Unite, care consideră Americile, mai ales în epoca divizării între blocuri, ale sale. De mai bine de un an, CIA pregătește acțiuni militare pentru răsturnarea lui Castro. Noul președinte Kennedy, de îndată ce ajunge la Casa Albă, este imediat informat și își dă acordul. Cu toate acestea, pregătirea operațiunii are loc în cel mai rău mod posibil și pe fondul scurgerii de știri care îi oferă lui Castro posibilitatea de a se pregăti. Kennedy este acum perplex, dar operațiunea de aterizare în Golful Porcilor a început și are loc fără știrea lui. Înfrângerea militară este imediată, dar ceea ce este mai grav sunt consecințele politice. Castro se aruncă în brațele sovieticilor și le cere să planteze bombe atomice în fața Miamii. În octombrie 1962, lumea riscă un holocaust nuclear. În următoarele decenii, castrismul, care probabil s-ar fi ofilit în câțiva ani, se va răspândi într-o versiune populistă în multe alte țări din America Latină.
Hong Kong, septembrie 2014. Studenții invadează străzile și inițiază acțiuni de nesupunere civilă împotriva deciziei, inspirată de Beijing, de a impune o modificare a legii electorale care, de fapt, ar lipsi orașul de autonomia de care s-a bucurat întotdeauna. Mișcarea se bucură de un consens larg și arată o putere neașteptată. Beijingul este extrem de supărat. Hong Kong-ul se bucură deja de numeroase privilegii față de țara-mamă și acțiunea de protest se desfășoară în vizorul tuturor televiziunilor din lume. Ce face conducerea chineză pentru a recâștiga controlul asupra orașului rebel? Nimic, absolut nimic. S-a mărginit să aștepte și să-și lege relația cu magnații orașului în culise, care erau și ei iritați de revolta claselor de mijloc. La mijlocul lunii decembrie mișcarea părăsește străzile pe care le ocupa. Beijingul se abține de la o represiune în stilul Tiananmen, dar se răzbună cu răzbunare neconcedând nimic, absolut nimic, mișcării.
Grecia și Germania, 2015. Victoria electorală a lui Tsipras din ianuarie a stârnit un val de simpatie într-o parte semnificativă a opiniei publice din Europa non-germană. Strânsoarea austerității, care fusese deja slăbită timp de doi ani, pare brusc a fi spartă și o nouă Europă pare posibilă datorită faptului că Tsipras nu renunță la promisiunile sale electorale și ridică și mai mult ștacheta. Merkel, care sprijinindu-l pe Samaras a refăcut greșeala pe care a făcut-o în Franța (sponsorizarea germană a lui Sarkozy a contribuit la înfrângerea ei și la victoria lui Hollande), simte pericolul grav și decide să păstreze cel mai mic profil posibil asupra Greciei. Răceala inițială față de Tsipras lasă loc unei atitudini conversaționale și zâmbitoare. Dacă Tsipras încearcă să pară victimă, martir și, prin urmare, erou, Merkel, care de ani de zile l-a bătut fără ceremonie pe Orbán în Ungaria cu orice ocazie, pare foarte respectuoasă și calmă. Tsipras trebuie să gătească încet în propriul ei bulion, iar Merkel îi furnizează gazul necesar pentru gătit sub formă de picături de apă și zahăr care astupă găurile pe care deponenții cu scurgeri le creează în băncile grecești. Grecia este menținută solvabilă cu împrumuturi care servesc doar la rambursarea datoriilor care ajung la scadență și, prin urmare, sunt doar un schimbător de joc. Tsipras, la rândul său, începe să se gătească prost în bulionul său.
Nu prea are loc de manevră, dar nici pe cele disponibile nu le folosește și practic nu face nimic pe front. Jucați totul la mare, smulgeți o mulțime de bani din Europa sau implicit. Este construirea socialismului cu banii altora. Teoreticianul jocului Varoufakis pare să propună uneori o versiune homeopată și civilizată a socialismului extorsionist nord-coreean, să facă nebun și să amenințe cu ravagii pentru a pune niște bani umanitari sub masă. În acest fel Tsipras își risipește rapid capitalul de simpatie cu care a început și încetează să mai reprezinte un model exportabil. Podemos, care începuse să meargă puternic în sondaje propunând o versiune spaniolă a experienței grecești, a fost deteriorat și a început să piardă viteza. Guvernele mediteraneene europene, care inițial îi făcuseră cu ochiul lui Tsipras și făcuseră un pic de salt, se realiniează cu Germania. Grecia rămâne un ghimpe în coastă, dar este declasificată ca o problemă locală. Mai are posibilitatea de a slăbi structural euro și zona euro, dar nu mai are posibilitatea de a infecta politic alte țări și de a face continentul neguvernabil, un pericol și mai grav decât primul în ochii germanilor. Menținerea Greciei în condiții de simplă supraviețuire nu este o problemă pentru Europa. PIB-ul Greciei, din ce în ce mai mic, este de unu și jumătate la sută din cel european. Banca Greciei poate înlocui deponenții, iar BCE poate înlocui Banca Greciei. Datoria Greciei față de Europa poate fi refinanțată în mod constant chiar de Europa. Nimeni nu se va atinge de Tsipras și dacă Tsipras vrea să facă un gest senzațional va trebui să-l facă singur, plătind prețul. Dacă, pe de altă parte, vrea să se limiteze la a trăi din subvenții, va avea subvenții, dar nu va crea creștere și își va încheia experiența poate peste o mie de ani, dar fără glorie.
Piețele. Câștigurile din SUA ies puțin mai bine decât se aștepta, iar dolarul puternic nu pare să le fi afectat atât de mult cum se credea anterior. Simetric, însă, este posibil ca profiturile exportatorilor europeni să iasă mai puțin strălucitoare decât se aștepta. Cert este că realiniile valutare durează câteva sferturi pentru a-și desfășura efectele. Bursele, pe de altă parte, reduc aceste efecte aproape instantaneu. O pauză în ascensiunea europeană este așadar fiziologică și ar fi existat în orice caz chiar și fără Grecia.
