„Întâmpinarea celor care fug este un imperativ umanitar, atât pentru noi, cât și pentru Europa. Politica zidurilor și gardurilor, a acoperișurilor și a limitelor, nu are viitor”. Astfel, Angela Merkel a deschis congresul CDU duminica trecută. Dar, a adăugat apoi, tot pentru a-i convinge și, mai ales, a-i liniști pe cei mai sceptici din cadrul partidului său: „Trebuie să reducem numărul sosirilor și acest lucru este posibil doar împreună cu europenii”. O cerere explicită și clară de cooperare. Pentru că, dacă cancelaria este convinsă că politica „ușii deschise” este singura alternativă posibilă pentru rezolvarea problemei migranților, este bine conștientă că pentru a pune în aplicare cea mai riscantă decizie pe care a luat-o vreodată în zece ani la cârma germanului. Guvernul, Germania nu poate fi lăsată singură: colaborarea și solidaritatea trebuie să vină și din celelalte state ale Uniunii.
Angela Merkel se găsește așadar în condiția – cu siguranță nu frecventă – de a fi forțată să caute ajutor din partea Europei. În schimb, ar putea accepta compromisuri pe alte fronturi, precum cel al guvernare Uniunea Europeană, în special, politica fiscală indicată în Raportul celor cinci președinți. Și, atunci, care ar putea fi strategia pe care o adoptă Italia și Franța, două țări care fac din interpretarea discreționară – și nu rigidă – a regulilor bugetare – un punct central al agendei lor europene? Practic sunt două scenarii posibile.
Primul scenariu este un compromis pe termen scurt în care Franța și Italia continuă să solicite marje bugetare mai mari, valorificând cât mai bine clauzele de flexibilitate prevăzute în comunicarea Comisiei Europene din ianuarie anul trecut. Cel mai recent exemplu în acest sens este cererea făcută de premierul Valls, în urma atacurilor de la Paris: „pactul de securitate vine înaintea pactului de stabilitate”, a declarat premierul francez.
De asemenea Matteo Renzi, a profitat de atacurile teroriste din Franța pentru a cere mai multă flexibilitate, în ciuda faptului că Italia este, până în prezent, țara care a folosit cel mai mult de clauzele menționate mai sus: între 2015 și 2016, guvernul a cerut aproape 16 miliarde. de euro de reduceri minore ale deficitului structural prin invocarea tuturor clauzelor disponibile: cea a reformelor, investițiilor și "Circumstanțe excepționale" care, la început, ar fi trebuit să fie legat de cheltuielile pentru migranți (pentru finanțarea reducerii IRES) dar pe care premierul a decis apoi să le justifice cu cheltuieli mai mari pentru securitate.
Pentru Angela Merkel nu va fi ușor să accepte o mai mare flexibilitate fiscală în absența unui impact clar și măsurabil asupra creșterii potențiale, și deci asupra finanțelor publice, a statului care o solicită. pentruItalia, care are o datorie publică care depășește 130 la sută din PIB, a continua amânarea ajustării fiscale înseamnă a deveni mai vulnerabil în cazul unor tensiuni pe piețele financiare și al unei încetiniri a economiei globale: o eventualitate care sperie Germania, mereu foarte atentă să nu riscă să plătească factura celorlalți . Și atunci, din punctul de vedere al germanilor, acordarea de marje bugetare mai mari nu ajută consolidarea construcției Europeidaca ceva, invers, mai ales daca nu este insotita de continuarea reformelor incepute. Prin urmare, acest prim scenariu nu ar reprezenta un compromis dezirabil pentru Cancelar: prea costisitor din punct de vedere al credibilității.
Altfel ar fi un compromis în care Italia și Franța, în loc să se concentreze pe termen scurt, decid să implementeze o strategie cu un orizont de timp mai lung. Ar putea, de exemplu, să întrebe Germania lintroducerea garanției europene a depozitelor, al treilea pilon care lipsește din Uniunea Bancară. Până astăzi, Berlinul s-a opus mereu pentru că vrea să fie sigur că înainte de a pune în comun riscurile („partajarea riscurilor”), țările UE au luat măsuri pentru a reduce riscurile (“reducerea riscului"). Frica este întotdeauna aceeași, și anume aceea de a fi nevoit să suporte eșecul sistemelor bancare ale altora.
Angela Merkel, însă, în acest moment, ar putea fi de acord să facă progrese în ceea ce privește garanția comună a depozitelor. Și nu doar pentru că este într-una poziție slabă pe frontul imigrației, dar și pentru că ar fi vorba în orice caz de o cale pe care mai devreme sau mai târziu va trebui urmată în procesul de integrare europeană. Pentru o femeie de stat precum Merkel, care aspiră să câștige alegerile în 2017 și să guverneze pentru al patrulea mandat, finalizarea uniunii bancare ar fi un semnal clar al angajamentului ei de a construi – în fapte și nu în cuvinte – uniunea politică europeană.
Alegerea între un compromis pe termen scurt („flexibilitate bugetară mai mare”) și unul pe termen mediu-lung („integrare bancară mai mare”) depinde în mare măsură de Italia și Franța. Pentru Italia, în special, introducerea unei garanții europene a depozitelor ar putea reprezenta a contribuție fundamentală la asigurarea economisitorilor, într-o fază delicată de gestionare a dificultăților bancare recente. În schimb, insistarea asupra flexibilității pe termen scurt s-ar putea dovedi a fi o strategie miop.
