Astăzi în Franța este Ziua Națională, prima sărbătorită după anul oribil al crizei de sănătate. Este tradiția ca cu ocazia aniversării lui Furtunul Bastiliei (mai exact cel 14 iulie 1789) o demonstrație militară impunătoare are loc de-a lungul Champs Elisés în prezența celor mai înalte autorități ale țării, între două aripi de mulțimi care aplaudă și cu steaguri tricolore în fiecare colț.
Va fi interesant de văzut inițiativele organizate în acest an, care vor avea loc la câteva ore după anunțarea rotirea șurubului pe care președintele Macron intenționează să o dea cu privire la vaccinări, asumându-și constrângerea certificării relative pentru accesul la muzee și alte locuri publice.
14 iulie este însă o aniversare care nu aparține doar Europei, ci către întreaga lume liberă, pentru că este gestul de protest al sans-culottes parizieni care a început Revoluția Franceză, ale cărei principii fondatoare ale libertate, egalitate, fraternitateși au devenit parte a regulilor de bază ale democrațiilor moderne. Se spune că atunci când – doar seara – asaltul asupra Cetății i-a fost comunicat lui Ludovic al XVI-lea, suveranul (care scrisese „rien” în jurnalul său cu referire la acea zi istorică) întrebase dacă este vorba despre o revoltă. I s-a răspuns demnitarul: „Nu, domnule. Este o revoluție.”
Nu întâmplător puterea absolută rămânea fără timp: la 26 august a aceluiași an a fost aprobată legea Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului. Cetatea se afla de secole în interiorul orașului și reprezentase simbolul abuzurilor Absolutismului, ca închisoare pentru adversarii sau dușmanii Coroanei supuși complet oricărui fel de arbitrar. Alături de criminali, mulți oameni celebri au găsit „ospitalitate” (se spune însă că detenția ținea cont de rang) precum Voltaire în 1717, marchiz de Sade, Cagliosto. Fouquet și Mirabeau.
În Bastilie a apărut legenda al așa-numitei Măști de Fier, fratele suveranului închis în secret în acea închisoare și obligat să poarte pe față o mască din acel metal, ca să nu fie recunoscut. În ultimul secol, cinematografia a fost foarte ocupată să spună această poveste întunecată. De fapt, atunci când a fost atacată, Bastilia era deja în uz (ca atâtea cazărmi din Italia). A existat chiar și un proiect de demolare care – la fel ca multe dintre lucrările noastre publice – nu devenise operațional, pentru că statul nu a putut face față costurilor. Erau, totuși, niște arme; iar acesta a fost scopul insurgenților care a fost parțial atins. Cât despre prizonieri, se pare că erau doar șapte și că nu erau prizonieri politici de o importanță deosebită. A avut loc un foc, cu morți și capete pe știuci. Dar garnizoana nu a cheltuit prea mult pentru apărarea cetății, în ciuda zelului comandantului lor.
După cum ne facem să credem, aniversarea zilei de 14 iulie nu s-a născut împreună cu Presa. După evenimente fluctuante legate de evenimente politice, sărbătoarea a fost stabilită în 1880 pe vremea celei de-a treia republici. În locul cetății de astăzi se află o piață, Place de la Bastille, care poartă în centrul ei Coloana iulie inaugurată în 1840, care comemorează căderea lui Carol al X-lea și începutul monarhiei lui Louis-Philippe.
Pentru scriitor mai este un 14 iulie care merită să fie amintit. Din păcate, o pagină glorioasă a istoriei nu se repetă, ci un eveniment al acelei „justiții proaste” care a otrăvit fântânile vieții civile. În zorii lui 14 iulie 2008 era arestat Ottaviano Del Turco. Dosarul său în instanță a durat un deceniu. Instanțele care au examinat cauza au „răsfoit practic prin margareta” infracțiunile de care a fost acuzat: corupție, extorcare, fraudă, fals și asociere criminală. Și, desigur, fiecare „petală” ruptă corespundea unei reduceri a propoziției.
In prima instanta, Del Turco a fost condamnat la nouă ani şi şase luni. În procesul de gradul doi, 21 de episoade de dăruire din 26 au fost eliminate, iar pedeapsa a fost redusă la mai mult de jumătate: patru ani. După o sesizare la o altă instanță și o nouă hotărâre, Casația a redus în cele din urmă pedeapsa închisorii la trei ani și unsprezece luni, interdicția din funcție publică de pe viață la cinci ani, în timp ce a desființat asociația infracțională.
Pentru fostul președinte al Regiunii Abruzzo (Ottaviano fusese anterior secretar general adjunct al CGIL, parlamentar național și european, ministru al Republicii) nu a fost posibil – ar spune Piercamillo Davigo – să „scape cu totul” complet. Ultima petală a rămas atașată de corolă: Del Turco a fost găsit vinovat de „inducere nejustificată de a da sau de a promite foloase” și condamnat definitiv. Inducerea este o crimă nou creată, introdusă prin legea Severino în 2012, pentru a pedepsi extorcarea (funcționarul public sau responsabilul unui serviciu public care solicită o donație) chiar și atunci când nu există amenințare sau violență. La momentul evenimentelor atribuite lui Octavian această crimă nu era încă prevăzută.
