Partidele politice care luptă pentru victorie în referendumul scoțian de astăzi pot fi distinse între „Mai bine împreună” și „Da Scoția”. Scotieni cu bila ovala, cuvantul împreună, iar jucătorii de rugby din Anglia sunt trei factori pe care pur și simplu nu îi poți pune în aceeași ecuație. Ura viscerală care curge între sângele albastru al montanilor și cel al nobilimii engleze care a inventat rugby-ul este pe cât de violentă, pe atât de sănătoasă. Deja sănătoși, suntem mereu în lumea balului oval, așa că atunci când vorbim de ură și violență, ne referim la spiritul studențesc și la antipatia atavică între două popoare.
Tradiții, culturi, populații care se reduc la sate străvechi atunci când se întâlnesc pe întinderi verzi – indiferent dacă sunt sau nu stâlpi mari așezați în formă de „Acca” pentru a le delimita, vorbim mereu de război. Până când durii munteni au fost nevoiți să se predea puterii excesive a imperiului englez și să-și îmbine crucea albă în Uniunea Jack, ciocnirile au fost purtate în lupte campate foarte violente. De atunci, un băiat englez pe nume Webb Ellis a început să alerge împotriva adversarilor săi în timpul unui meci de fotbal cu mingea sub braț - așa spune legenda genezei rugby-ului - luptele s-au transformat în meciuri care au de fiecare dată aroma unei povești. atâta timp cât Loch Ness.
Mai întâi cu cele 5 Națiuni, iar apoi cu cele 6 Națiuni din anul 2000 odată cu intrarea Italiei, englezii și scoțienii se întâlnesc pe două dintre cele mai fascinante stadioane din rugby-ul mondial. În Edinburgh, Murrayfield este casa fiecărui scoțian, de la bătrânul cu pipă, cimpoi și kilt, până la copilul care își pictează fața cu alb și albastru și strigă „Floarea Scoției”. La Londra, printre numeroasele stadioane de fotbal autentice, iese în evidență unul care ca mărime și prestigiu nu este al doilea nici măcar după celebrul Wembley, Twickenam. Aceasta este casa și leagănul Rugby-ului, da, cu R mare.
Ambele cu o capacitate capabilă să găzduiască ceva mai puțin de 100 de oameni, când se umplu de scoțieni și englezi dau o atmosferă zguduitoare. În Edinburgh – în stil scoţian – primirea pentru englezi este cordială și amabilă și, așa cum este cazul, se cântă imnul englez intitulat „God Save the Queen”, iar în acea zi va trebui salvată regina, care de fapt mai sunt câteva la Buckingham. Palat. Tăcerea jenantă a tuturor acelor mii de scoțieni este ruptă doar de mulți englezi care au sosit pentru a-și susține culorile, dar care sunt incapabili să aducă la tăcere zgomotul mut al scoțienilor – toți montanii de la Murrayfield – care doar așteaptă momentul lor.
Tăcere. Cimpoiele muzicienilor cu barbă în kilt colorate încep să cânte primele note, iar cântecul scoțian „Oh flawers of Scotland, when will we see…” se ridică treptat. De atunci, tot ce poți face este să ridici volumul – dacă nu ai avut norocul să zbori la Edinburgh – și să te simți scoțian până la capăt. Exact la jumătatea imnului, cimpoiele încetează să mai cânte, iar imnul continuă, puternic acordat, a capella. Peste 60 de scoțieni cântând la unison că nu se vor preda armatei regelui Edward, că își vor vedea în continuare florile Scoției suflând în vânt și vor trimite armata trandafirului roșu înapoi, spre sud.
Indiferent care va fi rezultatul referendumului de astăzi, în rugby diviziunea dintre englezi și scoțieni va fi mai clară ca niciodată și cu greu vom vedea niciun banner care să spună „Mai bine împreună” la Murrayfield. Chiar dacă nivelul tehnic al celor două echipe a fost întotdeauna inegal - în favoarea maeștrilor englezi - dorința de a se impune asupra nepopularilor veri britanici pe care fiecare scoțian îi are înăuntru, face din meciul celor 6 Națiuni dintre Scoția și Anglia unul dintre cel mai interesant se desfășoară în fiecare an.
