Cu două mișcări surpriză, Matteo Renzi a schimbat cursul politicii italiene: a împiedicat Italia să intre pe un curs de coliziune cu Europa și a redeschis calea către adevărata bipolaritate.
Primul rezultat a putut fi obținut doar prin izolarea lui Salvini și acest lucru a fost posibil doar prin favorizare formarea unui „guvern de scop” între PD și 5 Stele. Mărturisesc că atunci când Renzi a făcut această propunere, prima mea reacție a fost respingerea. Am considerat atunci și încă consider cele 5 Stele ca un pericol pentru țară și ca o amenințare serioasă la adresa democrației reprezentative. Dar trebuie să recunosc faptul că formarea guvernului galben-roșu a fost suficientă pentru a bloca deriva anti-europeană a lui Salvini.
Italia este acum mai ferm ancorată în Europa, avem un comisar european autorizat, Gentiloni, avem un președinte italian al Parlamentului European și avem doi miniștri, pentru economie și pentru afaceri europene, ambii pro-europeni capabili, de încredere și convinși. . Nu e putin! Sincer, nu ar fi putut merge mai bine decât asta. Bineînțeles, este posibil să fi fost deja dat, tot și imediat, tot ceea ce ar putea da bine guvernul Conte bis și că, în rest, ar fi bine să nu facem nimic pentru a nu provoca pagube. Așa poate fi, dar pentru moment să ne mulțumim cu evadarea îngustă.
Totuși, cel mai important rezultat pentru țară este al doilea. Alegerea lui Renzi de a promova nașterea unei noi formațiuni politice clar reformist și pro-european, progresist și democratic, deschis către inovație și modernitate; o formațiune care nu privește lumea cu ciudă și care nu se teme de globalizare pentru că aspiră să o guverneze, este o veste cu adevărat bună pentru Italia mai ales pentru că contrastează tendința actuală către o radicalizare în direcția opusă bipolarismului italian.
Bipolarismul nu este mort, așa cum cred mulți comentatori. Victoria celor 5 Stele (adică a unui partid fără partid) la ultimele alegeri nu i-a decretat sfârșitul. Mai simplu, a declanșat un proces radical de reorganizare a sistemului politic, atât de dreapta, cât și de stânga. Un proces care tocmai a început și despre care nimeni nu poate spune cu certitudine cum se va termina. Ceea ce se poate spune în mod rezonabil este că, în acest moment, tendinţa la ambii poli este spre radicalizarea lor (suveranişti de dreapta, populişti de stânga) şi tocmai această spirală negativă pentru ţară încearcă să oprească iniţiativa lui Renzi.
Centrul-dreapta, condus cândva moderat și conservator, dar cu siguranță pro-european, se transformă într-un pol cu tracțiune suverană, în timp ce centrul-stânga, condusă până ieri de reformiști, vede astăzi predominând pozițiile populiste în interiorul său, mai ales în probleme de mediul, statutul social și justiția. Această dublă radicalizare, suveranist pe de o parte și populist pe de altă parte, nu este bun pentru țară și nu deschide nicio prerie pentru forțele centriste, moderate și reformiste. Dimpotrivă: riscă să-i anihileze, și din acest motiv trebuie să i se opună, în Europa ca și în Italia.
Suveranitatea nu poate fi învinsă la nivel național. Ea poate fi învinsă doar dacă Europa demonstrează cu adevărat că este capabilă să rezolve cele două probleme majore care o alimentează: emigrația și creșterea. Depinde de noua Comisie Europeană să se îndrepte imediat în această direcție, marcând o discontinuitate clară cu trecutul. Dacă o face, dacă demonstrează că emigrația poate fi guvernată într-un mod civilizat, uman, dar și eficient și că poate crește din nou, atunci consensul populist va reveni. cu condiția ca guvernul național să nu se împotrivească.
Pe de altă parte, este mai dificil să contracarăm populismul, deoarece această sarcină ar reveni în primul rând forțelor de stânga care sunt totuși serios infectate de el. În Partidul Democrat, mai ales acum când a plecat Renzi, prevalează cei care consideră guvernul cu cele 5 Stele, nu ca o paranteză temporară, necesară pentru a-l opri pe Salvini dar destinată să se termine în scurt timp, ci ca o adevărată „fază constitutivă”: ca o oportunitate de a da viață unei noi entități politice care, potrivit lui Franceschini, Boccia (adică Emiliano) și Bettini (mentor pe vremea fostului primar al Romei Ignazio Marino) ar putea apărea din mediul social, politic și chiar cultural al cele două forţe. Este o gafă teribilă, care nu face decât să confirme fragilitatea extremă, porozitatea și inconsecvența culturii politice a PD.
Partidul Democrat este rodul niciodată maturizat al confluenței a două curente culturale, cel al moștenitorilor lui Berlinguer și cel al moștenitorilor lui Dossetti, niciunul dintre acestea nu este cu adevărat reformist. Berlinguer și Dossetti au fost doi mari italieni, dar niciunul dintre ei nu a fost reformist și a-i defini astăzi ca atare înseamnă a le greși. Partidul Democrat a fost reformist în ciuda lui abia atunci când, datorită primarelor, Renzi a preluat conducerea. Un străin, care a fost întotdeauna considerat ca atare.
Acum că Renzi a plecat și asta frâna reformistă s-a slăbit foarte mult ipoteza unei alunecări lente a Pd-ului pe terenul celor 5 Stele (ecologism, antiindustrialism, bunăstare, justicialism etc.) este foarte probabilă. Pd-ilor lui Franceschini, Boccia și Bettini le este greu să i se opună energic. Este mult mai probabil că se va întâmpla contrariul și că cei 5 Stele sunt cei care fac Partidului Democrat ceea ce le-a făcut Salvini, adică să-i înghită și să-i reducă.
Este acest rezultat evident? Poate nu, dar cu două condiții: că reformiștii care au rămas în Partidul Democrat se opun ferm tendinței de a fuziona sau fuziona cu Cele 5 Stele și că cei care îl susțin pe Renzi în noua sa întreprindere rezistă tentației de a da Partidul Democrat drept pierdut în cauza reformistului și pol pro-european. În ambele cazuri, este nevoie nu de a ridica tonul controversei, ci mai degrabă de a ajusta unghiul confruntării politice și, mai ales, culturală.
Discuția privind reforma electorală va fi, evident, crucială. Cea mai bună soluție pentru țară ar fi majoritatea, eventual în două ture. Astăzi, însă, vântul pare să bată într-o altă direcție. De aceea ar fi important ca reformiştii, oriunde s-ar afla, în centru, în stânga sau în dreapta, să încerce să definească o alegere comună.
