A fost o asociere mentală imprevizibilă, dar banală, care l-a făcut să găsească acele cuvinte chiar acolo, în acel moment.
Mergea pe potecile colorate ale cimitirului îndreptându-se spre nișa în care era înghesuit tatăl său, poate singura persoană din lume pe care o urase vreodată.
Nu haide, să nu cădem în clișee, doar am crezut că urăsc.
Ocaziile în care mergea să-l viziteze în acea oază liniștită de vegetație, făclii și cerșetori erau destul de rare, parțial din motive logistice, dat fiind că nu se mai întoarce foarte des în sat, parțial pentru că nu voia să se prindă. mergând acolo fără tragere de inimă. Tatăl său a fost găzduit într-o criptă aparținând unei alte familii, ceea ce a făcut ca numele și fotografia lui să iasă în evidență printre celelalte ca opțiune corectă în cea mai ușoară întrebare dintr-un test TV. A preferat să meargă acolo singur, ca să se simtă liber să-l privească în ochi și să-i vorbească cu voce tare, așa cum fac văduvele.
Chiar și o dată am început să plâng. Doar câteva picături însă.
În acea duminică a fost foarte surprins să găsească, la poalele colțului dedicat tatălui său, o vază de cristal cu o floarea soarelui mare înăuntru. Nu era prima dată când cineva lăsa flori acolo, dar era aproape sigur că nu văzuse niciodată o floarea soarelui într-un cimitir. Mai întâi, cu mult înainte de a se întreba cine ar fi putut fi, a găsit în gură fraza care l-a aruncat într-un flashback neașteptat: Am murit într-o floarea soarelui mare.
El a zambit.
Era în pat cu Clara, prima fată cu care făcuse dragoste.
În sensul că m-am culcat cu el pentru că eram îndrăgostită de el, să nu am ceva de spus prietenilor mei.
De fapt, experiențele sale pasionale anterioare nu fuseseră geniale.
Să fim clari, eu am fost cea dezamăgitoare, deși spuneam adesea exact contrariul. Adevărul era că aș fi încercat din nou cu oricare dintre ei dacă mi-ar fi dat o altă șansă.
O întâlnise întâmplător în timp ce se muta dintr-o zonă a Romei în alta. El se împiedicase sub greutatea unor cutii și ea chicotise sa oferit să-l ajute, demonstrând o forță surprinzătoare pentru corpul ei mic. A descoperit că ea locuia chiar în clădirea vizavi de cea pe care o părăsea. Dacă s-ar fi întâlnit cu doar un an mai devreme, relația lor ar fi fost mai confortabilă; acum, totuși, pentru a o vedea, era forțat de fiecare dată să se confrunte cu cercul de transport public din timpul zilei, după-amiezii, nopții și adesea izbitor. Multe dintre conversațiile lor au început cu tirade împotriva acelor șoferi nepoliticoși.
Aș putea spune multe despre acele bucăți de rahat. Nu face nimic.
Au împărtășit puțin, într-adevăr, în multe privințe, erau absolut polari opuși, și totuși, cine știe cum, totul părea să funcționeze. Poate că secretul constă tocmai în marea înțelegere sexuală, unde exuberanța și curiozitatea ei se potriveau perfect cu experimentalismul lui neexprimat și oarecum leneș.
Dacă ar fi fost după ea, ar fi făcut-o continuu. Eu, pe de altă parte, eram mai mult despre calitate.
Acele îmbrățișări tandre și poetice i-au făcut pe amândoi din ce în ce mai docili și mulțumiți. Prietenii lui au spus că de când Clara intrase în viața lui devenise mai puțin argumentativ și chiar puțin mai plăcut.
Nu am fost niciodată de acord cu asta.
Niciunul dintre ei nu s-a simțit obiectiv atractiv și, totuși, conștientizarea că-l putea face pe celălalt să se dezlănțuie fără nimic i-a încântat. De exemplu, tot ce trebuia să facă era să-i sufle puternic în ureche pentru a o vedea mergând la viteză mare, în timp ce ea reuși să-l facă neputincios mângâindu-i venele albăstrui care ieșeau din încheietura mâinii lui. Totuși, ceea ce l-a frapat din ce în ce mai mult a fost imaginația inepuizabilă cu care Clara și-a împărtășit relațiile. Și-a amintit în special de flori, protagoniști principali ai plăcerii sale.
Cu toate acestea, poate că este mai potrivit să începem cu culorile.
Totul a început cu culori. „Era verde deschis”, „galben auriu striat cu fucsia”, „de data aceasta a fost un albastru profund frumos”, „foarte roșu, cu niște vene mov”, acestea sunt frazele pe care Clara le-a folosit pentru a descrie ceea ce simțise în timpul punctul culminant. Era felul lui de a-l face să știe „cum a fost”, să răspundă la acea întrebare pe care și-o pun toți bărbații dar căreia îi dau glas doar cei mai puțin delicati. A rezumat totul astfel, fără a mai fi nevoie să mai adauge nimic, înainte de a se bucura de extazul postului în tăcere religioasă.
Îi era foarte rușine să spună cuvântul „orgasm”. Când chiar nu s-a putut abține, a spus-o cu voce joasă.
Odată i-a explicat că intensitatea plăcerii ei era proporțională cu gradația culorilor pe care le vedea: cu cât erau mai închise, cu atât era mai frumoasă. Maximul trebuia deci să fie negru, o culoare pe care însă nu a reușit niciodată să o obțină, indiferent cât de mult s-a străduit să-și amestece abilitățile cromatic-amatorice cât a putut de bine.
Pe măsură ce relația lor s-a maturizat, culorile au fost eliminate treptat de flori. Ea iubea foarte mult natura și animalele deși el, un fiu al metropolei, simțea o ostilitate înnăscută față de tot ce nu conținea beton precum și o ură profundă față de insecte și câini. Revoluția florilor a făcut ca conceptul de plăcere să fie mult mai nuanțat, mai puțin măsurabil. Matematica imprecisă a culorilor a lăsat în cele din urmă loc artei imaginii, sugestiei pure și evazive. Nu se putea hotărî dacă macul era mai bun decât mătura, habar nu avea dacă fusese mai bun la evocarea unei orhidee sau a unui nu-mă-uita. Dar era sigur că o făcuse fericită când odată, prăbușindu-se, ea i-a șoptit: „Am murit într-o floarea-soarelui mare”. Faptul că ea adusese moartea în momentul în care viața se manifestă cu toată puterea ei l-a șocat plăcut. Clara a început să facă flori una după alta, din ce în ce mai deosebite și mai colorate, atât de mult încât a ignorat chiar și existența unora dintre ele. Uneori, după ce s-au îmbrăcat, ea se apropia de el într-o imitație stângace a lui Nilla Pizzi și cânta „Graaazie dei fiooor...” ținându-și pumnul peste gură ca microfon.
Fericirea lor părea inepuizabilă până în punctul în care el, purtat de metaforele florale, le compara adesea sentimentele cu florarii stradali ai Romei, cei care stau pe marginea trotuarelor și care nu se închid niciodată nici măcar noaptea.
Apoi am aflat de ce nu se închid niciodată. Odată la trei dimineața m-am apropiat de unul dintre ei și l-am întrebat. A zâmbit, sugerând că nu am fost primul care i-a pus această întrebare și apoi a spus că este din cauza unei ordonanțe municipale. Deoarece li se permite să folosească doar câțiva metri pătrați de teren public, tarabele și foișoarele pe care le pot amenaja nu sunt niciodată suficient de mari pentru a-și îngloba toate plantele. Singura soluție este așadar să rămâneți deschis douăzeci și patru ore mai sus douăzeci și patru, vegheând pe rând, ca un avanpost militar. Și am crezut că ascund un trafic ciudat.
Florile au rămas mereu subiectul principal al viziunilor Clarei, chiar dacă uneori au dispărut în mod inexplicabil în favoarea unor imagini noi și de multe ori hotărât enigmatice. Odată ea s-a trezit întinsă într-o peluză verde nesfârșită, căreia, din motive evidente, nu i-a acordat prea multă atenție. Cu toate acestea, a fost mai degrabă surprins când câteva săptămâni mai târziu ea a spus: „Mi-ai promis flori și în schimb erau bărci cu pânze”. Fericirea cu care a pronunțat fraza i-a permis să risipească imediat teama de o performanță lipsită de inspirație dar și-ar fi dorit să aprofundeze înțelesul acelei viziuni ciudate.
Mai mult decât orice ar fi fost distractiv să inaugurez un nou gen nautic, și pentru că iubea filmele cu pirați. În schimb, bărcile nu s-au întors niciodată. Acum că mă gândesc, chiar și moartea în floarea-soarelui s-a întâmplat o singură dată.
Poate tocmai din acest motiv floarea soarelui găsită acolo în mijlocul cimitirului îl târase atât de irezistibil înapoi în timp. Trecuseră ani de când asociase florile cu sexul.
Și să ne gândim că atunci când adulții le explică copiilor reproducerea, încep întotdeauna cu albina care polenizează floarea.
O clipă a sperat că Clara a fost cea care a părăsit floarea soarelui, cu dubla funcție de omagiu și reamintire, un mod discret și fără echivoc de a-i spune: „M-am întors”. Dar nu, era absurd că s-ar fi obosit să se târască aici, și atunci n-ar fi procedat niciodată așa. Moartea, cea adevărată, nu era pentru ea, nu era domeniul ei.
A părăsit nișa cu mintea încă fixată pe floare și consecințele ei, încât a ajuns să se găsească brusc vinovat de o erecție jenantă. S-a așezat pe un perete din apropiere pentru a împiedica vreun moralist cu conștiință murdară să-l observe. A lăsat puțin capul în jos și s-a trezit ochi în ochi cu tatăl său, a cărui fotografie a continuat să-l privească liniștit din fereastra mică a criptei. Se înroși de parcă ar fi fost prins în flagrant; apoi, după o ridicare rapidă din umeri, ea îi aruncă un zâmbet larg de complicitate.
Autorul
Armando Vertorano s-a născut în 1980 în provincia Salerno. După o licență în Științe ale Comunicării, s-a mutat mai întâi la Torino, unde a urmat un master în Scriere și editare de produse audiovizuale, iar apoi s-a mutat la Roma unde i s-a oferit o slujbă bizară: să scrie întrebări pentru chestionare de televiziune. În timpul liber scrie povestiri, romane, scenarii și cântece. A publicat colecția cu goWare Dindalé, din care se bazează această poveste.
