„Luigi Einaudi, care inițial a fost foarte critic la adresa lui Giolitti, își amintește în memoriile sale de întâlnirea cu prim-ministrul într-o vizită la La Stampa. Ce reguli, l-a întrebat ea, ar trebui să urmeze un politician bun. Și, în piemonteză, Giolitti a răspuns scurt: vânzare guverné bin. Trebuie să guvernăm bine, ceea ce, pentru omul de stat, echivala cu un bun management administrativ. O regulă ofilit în ultimii ani”.
Așa începe, cu o amintire savoiardă, reflecția lui Giuseppe Berta, profesor de istorie economică la Bocconi, despre posibilitățile de redresare a economiei italiene după urgența coronavirusului, Caporetto al industriei tricolore. ”Dar tocmai în Primul Război Mondial – subliniază Berta în conformitate cu intervenția colegului și prietenului ei Franco Amatori pe FIRSTonline – Italia și-a dovedit eficiența datorită mecanismului de Mobilizare Industrială care a fost structurat cu o abordare eficientă și intervenționistă de către Stat. Acel precedent, însă, trebuie să stimuleze o regândire a ceea ce a funcționat pe calea dezvoltării, dar și asupra limitelor dezvoltării noastre”.
Pe scurt, într-un moment în care certitudinile lipsesc, merită să punem în discuție și rădăcinile virtuților și defectelor naționale, mergând chiar cu un secol înapoi.
„Da, se poate. În general, se pot identifica două teze distincte, într-un anumit sens opuse. Este incontestabil faptul că Statul, cu ocazia conflictului, a dat tot ce a putut, transformând aparatul productiv și punându-l în slujba nevoilor de război într-un timp limitat. Am intrat în război în mai 15, adică la un an după ceilalți, cu un decalaj de timp față de mobilizarea celorlalți, dar Italia, la prima sa încercare reală după puțin peste jumătate de secol de unire, a reușit să umple întârziere într-un timp scurt. Fiat, care avea 4.500 de angajaţi la intrarea în război, a ajuns la 16 la sfârşitul primului an de război, în timp ce la sfârşitul conflictului avea peste 40 în timp ce Ansaldo avea peste 100 de angajaţi. În acest fel se va putea satisface cererea de război și se va crea o bază mare de întreprinderi care să reziste în timp”.
Pe scurt, industria italiană a secolului trecut a ieșit din război. Și așa?
„Da, la bine și la rău. Însuși Einaudi a fost cel care a exprimat un punct de vedere diferit exprimat în eseul „Primul Război Mondial și consecințele sale” din 33. Marele război, este teza lui, a avut un efect distorsionant asupra dezvoltării economiei italiene. De la sfârșitul secolului, țara a fost pe drumul către o creștere echilibrată. Războiul a avut ca efect mutarea totul în amestecul dintre afacerile private, băncile mari și stat, ceea ce a dus în timp la abaterile despre care știm. Mulți ani am fost de acord cu primul punct de vedere, adică războiul a pregătit Italia pentru dezvoltarea ulterioară. Astăzi nu subestim părerea lui Einaudi: dacă nu am fi avut acel ocol ne-am fi scutit de multe alte necazuri, tot din punct de vedere politic, inclusiv fascism”.
Există un fel de răscruce care marchează, ieri ca și astăzi, soarta dezvoltării frumoasei țări.
„Este timpul să reflectăm asupra ei, într-un moment care ne impune să regândim Italia în mijlocul unei urgențe. Einaudi se gândea la o dezvoltare mai ușoară, bazată pe tehnologii soft și capitale. Este ceea ce Giorgio Fuà a definit ca dezvoltare fără fracturi, unde războiul a reprezentat o fractură față de faza Giolitti dintre 1896/1913. prima fază reală a creșterii și dezvoltării italiene, cu o amprentă originală și echilibrată a dezvoltării italiene, un personaj recuperat de la Fuà și Giacomo Becattini care au trasat calea de dezvoltare a Italiei a treia și a districtelor industriale, mai atent la echilibrarea teritoriilor și activităților.
Nu întâmplător sezonul lui Giolitti a fost marcat de succese în finanțele publice. Italia, un caz aproape unic în istoria sa, reușește să-și elimine datoria publică.
„Este rodul unui scurt sezon liberal de guvernare, întrerupt de intervenția în Libia, dorită de Giolitti, dar mai ales de intervenția în Marele Război împotriva voinței lui însuși Giolitti: când, și astăzi, incapacitatea de a interveni statul are în vedere un rol mai puternic decât statul, o funcție diferită pe care Einaudi tindea să o critice în viziunea sa clasică liberală”.
Astăzi, datorită pandemiei, care nu a făcut decât să agraveze declinul economiei italiene care durează de cel puțin 15 ani, se revendică din nou un rol puternic al intervenției publice.
„Dar ar fi potrivit să nu uităm va guverna bin pe care am pierdut-o de-a lungul deceniilor prin slăbirea ponderii administrației mai întâi subordonând-o politicienilor și micșorându-i autonomia necesară apoi îmbrățișând sumar tezele liberale. Rezultatul a fost acela de a slăbi abilitățile și prestigiul administratorului, dând viață unei caste slabe fără responsabilitate în Europa unde i-am trimis pe politicienii jucați la finalul cursei în timp ce ceilalți au folosit Bruxelles-ul ca sală de sport pentru a antrena excelențele. de care astăzi am avea mare nevoie”.
Dar ce se poate face, vă rog să spuneți, pentru a reporni un ciclu de creștere după urgență?
„Recunoaștem că suntem din nou într-o cușcă. Toate instanțele sunt direcționate către stat. Toți cer intervenția statului în convingerea că este singura modalitate de a reporni. Există un pericol foarte mare, acela al unui etatism redundant asemănător lui Trump care, totuși, poate conta pe o administrație mult mai eficientă decât a noastră. Dimpotrivă, avem un etatism ineficient, nu foarte competent și, în plus, lipsit de responsabilitate. Vedem contrastele dintre Regiuni și statul central care ar dori să revină la comandă, dar nici nu ar ști cum să o facă. Ar fi nevoie, sunt convins, de o intervenție selectivă a statului, dar mă tem că nu sunt competențele necesare. Nu știu dacă este un lucru bun să încărcați această stare cu roluri pe care nu este capabil să le îndeplinească.
Eram de mult convins că pendulul se va îndrepta spre intervenția publică. Dar schimbarea, grație crizei de sănătate, a avut loc rapid și neașteptat, impunând un pasaj brutal care ne cufundă într-un tablou al incertitudinilor. Revenirea în trecut nu este posibilă. La o examinare mai atentă, Italia nu și-a restabilit normalitatea economică, deoarece nu a revenit la nivelurile de până acum. Nu a făcut-o pentru că acea criză a dus la consumarea unei structuri economice uzate de câțiva ani. Acum, așadar, nu mai are sens să calculăm timpul teoretic necesar pentru refacerea unei condiții de normalitate care nu exista deja înainte de ultima criză”.
În această situație, însă, ideea de a reveni la modelul IRI are farmecul ei. Criza a avut meritul, ca să spunem așa, de a întrerupe drama Alitalia. Ne întoarcem în public, fără să fi dezvoltat vreodată un model privat.
„Nu se pot urma modele din trecut, dar o schemă de economie mixtă poate fi reconstituită în armonie cu evoluția economică pe termen lung a țării, deși astăzi postulează și o instanță de inovare. Va fi necesar să inventăm soluții noi, fără a le scoate din dulapul în care au fost închise artefactele din trecut, fără a ceda tentației de a resuscita IRI-ul sau cine știe ce altceva. Și reformula, cu forțele productive reale pe care din fericire Italia le mai are, un model de dezvoltare până la vremurile în care componentele publice revin să acționeze ca forță motrice pentru investiții pe termen lung și persoanele private relansează activități pe teritoriu”.
Dar ne vom putea recupera în acest fel? Și cine ne va oferi capitalul necesar?
„Șocul asupra economiei a fost foarte puternic, asemănător cu ceea ce s-a întâmplat cu mulți bătrâni care s-au îmbolnăvit de un corp deja slăbit de afecțiunile anterioare. Se poate invoca un fond care restabilește un minim de oxigen, dar este necesar să ne gândim la consecințe, fără iluzii dar vizând construirea unei clădiri înzestrate cu rezistență și calitate în același timp, capabilă să reziste în timp. Să ne gândim, de exemplu, la turism, un agregat care valorează 13 la sută din PIB. Pentru a începe din nou după furtună, vor fi necesare idei noi și o altă organizare, de exemplu acea platformă pentru turismul italian care a lipsit până acum. Nu va fi necesar să se păstreze ceea ce există dacă banii care vor fi plătiți nu vor fi folosiți pentru a lucra la restructurarea unui sector asistematic, lăsat până acum în mâinile unui ocazional pe care este timpul să-l depășească. Nu mai este vremea pensiilor sau hotelurilor care trăiesc pe negru fără un management digital adecvat”.
