În ultimele zile am citit pe FIRSTonline un interesant articol de Giorgio Giva despre evenimentele din iulie 1969 care a marcat, în practică, începutul toamnei calde. Giva amintește de episoadele unei stări de rău larg răspândite care au dus la demonstrații și ciocniri cu forțele ordinii, mai ales, în capitalele triunghiului industrial. Citind articolul l-am apreciat – am fost acolo; de altfel am fost ales la secretariatul național al Fiom pe 27 iulie a acelui an – cunoașterea evenimentelor și evaluările pe linia de conduită a protagoniștilor lor.
Platforma pentru solicitarea reînnoirii contractului a fost discutat și aprobat în ultimele zile ale lunii iulie la Milano, mai întâi cu demonstrații separate ale fiecărei federații, apoi în o mare adunare unificată unde a fost lansată nu doar carnetul de revendicare, ci și un plan de management al disputelor și grevei care – după cum a amintit Giva – a semănat sămânța din care au înflorit delegații de grup omogen și consiliile de întreprindere.
Cererile s-au dovedit curând a fi perturbatoare: un spor de salariu de 75 lire pe ora; egalitatea normativă între lucrători și angajați; reducerea timpului de muncă la 40 de ore pe săptămână (în perioada de valabilitate a contractului) cu menținerea salariului neschimbat. La aceste aspecte s-a adăugat un pachet bogat de drepturi sindicale: ședința plătită în timpul programului de lucru, permise, sediul, reținerea contribuțiilor sindicale în statul de plată și toate celelalte care și-au găsit ulterior (în mai 1970) un descarcerat legislativ în Muncitorii. Statut.
După moartea, în iulie, a socialistului Giacomo Brodolini, Carlo Donat Cattin, fost sindicalist din Cislino, lider imaginativ și fără scrupule al curentului creștin-democrat Forze nuove, unde militanții uniunii conduși atunci de Bruno Storti, liderul care i-a urmat lui Pastore care fusese fondatorul acesteia după despărțirea unitară a CGIL în 1948.
Fiind unul dintre puținii supraviețuitori ai acelor evenimente, este de datoria mea să îmi amintesc de dispariția, în ultimele zile, a Hugh Gregoretti, regizorul (deja autor al „Apollon” povestea unei fabrici romane ocupate) care ar putea fi definit Sergjej Eisenstein al toamnei calde, după ce a imortalizat (poți spune?) acea poveste glorioasă în film”acord“, în numele federațiilor metalurgice și pentru producția Unitelefilm.
Din păcate, în comentariile care aminteau munca, angajamentul și capacitatea de inovație a Maestrului (mai ales la televizor), nu am găsit spațiul pe care filmul l-ar fi meritat. Îmi amintesc că a fost proiectat în public pentru prima dată într-o seară a Congresului Fiom din 1970. Am observat că Ugo Gregoretti a rămas singur la biroul președinției pentru a-și prezenta lucrarea. Regizorul era foarte stânjenit că trebuie să vorbească cu sute de oameni. Iar liderii sindicali nu avuseseră niciodată ocazia să vadă un film în care să fie protagoniști.
Oricum, proiecția a fost un triumf. "acord„, filmul documentar al lui Gregoretti, a călătorit în lung și în lat Italia ca o Madona pelerină. Cred că regizorul a apreciat genul ăsta de premiu Oscar acordat de muncitori.
De asemenea televiziunea de stat a însărcinat un echipaj extern să urmărească întreaga dispută. Negocierile s-au desfășurat sub camere (altele decât actualul streaming). Donat Cattin s-a lăsat chiar filmat, în studioul său, în timpul unui telefon confidențial către premierul, Mariano Rumor. Din ea au ieșit mii de ore de înregistrare (acest material probabil va fi păstrat undeva) din care au fost obținute câteva episoade difuzate în întârziere nocturnă, câteva luni mai târziu.
