Premierul Mario Draghi a reiterat clar că în această fază banii trebuie dați și nu solicitați. Pe partea Pd, secretarul Enrico Letta a raportat de câteva săptămâni dezbaterea privind necesitatea recalibrarii ponderii unor taxe, în special asupra moștenirilor într-o logică de redistribuire în favoarea celor mai tineri. De asemenea, se studiază o lege de abilitare pentru o reformă a cotelor de impozitare a persoanelor fizice. Dacă pandemia permite, revenirea la normalitatea politică și economică va pune problema fiscală înapoi ca mare divizor al diferitelor părți. Franco Gallo, președintele emerit al Curții Constituționale, este unul dintre marii maeștri ai dreptului fiscal și a contribuit, în calitate de ministru de Finanțe al guvernului Ciampi, la conturarea a ceea ce italienii cunosc drept „decontul de impozit pe venit”.
Profesore Gallo, este corelarea veniturilor din succesiune, așa cum propune Enrico Letta, cu o zestre financiară care să fie acordată tinerilor o măsură echitabilă precum și o redistribuire a resurselor?
„Judecata mea este în general pozitivă. În vremuri ca acestea, în care ar fi riscantă creșterea sarcinii fiscale generale cu alte instrumente decât lupta împotriva evaziunii și evaziunii fiscale, o creștere a impozitului pe moștenire ar putea avea efecte redistributive apreciabile. Mai ales dacă este destinat să compenseze, chiar dacă parțial, deficitele bugetare ale gospodăriilor și să susțină cheltuielile post școală, formare și specializare. Această creștere ar fi și mai potrivită, chiar dacă nu este necesară, dacă ar fi inclusă într-o reformă fiscală cuprinzătoare care prevede o taxare solidă de mediu și digitală, pe de o parte, și o reducere a Irpef pentru gospodării și întreprinderi, pe de altă parte”.
Într-una dintre lucrările sale recente a scris că „azi la noi se pot primi cadouri substanțiale și nu se taxează”. El citează exemplul poverii fiscale asupra unui muncitor mediu: este nevoie de peste 45 de ani de muncă pentru a ajunge la 1 milion de euro venituri, o cifră nu departe de suma medie a legaturilor din Italia. Unde arată legea succesorală cele mai mari distorsiuni?
„Micimea acestui impozit este sincer de neînțeles. De altfel, cota de 4% continuă să se aplice pentru legaturile ce depășesc 1 milion în favoarea copiilor, părinților și nepoților plus soțul/soția, 6% între frați pentru bunuri care depășesc 100.000 de euro și pentru alte rude, iar în final cei 8% în alte cazuri. În Europa, variază de la 30% în Germania la 34% în Spania, de la 40% în Marea Britanie la 45% în Franța. Veniturile în 2018 au fost de 820 de milioane în Italia, față de 14,3 miliarde în Franța, 6,8 miliarde în Germania, 5,9 miliarde în Regatul Unit și 2,7 miliarde în Spania”.
Susținătorii unei impozitări ușoare susțin că bunurile supuse moștenirii în Italia au fost împovărate anterior de o impozitare foarte mare. Rezistă o teză?
„Teza nu rezistă pentru că nu pare că respectivele bunuri sunt supuse unor impozitări foarte mari în amonte, capabile să compenseze impozitarea prea scăzută a moștenirilor și donațiilor. Cert este că acele critici la adresa impozitelor succesorale bazate pe o viziune a societății și a familiei care favorizează economiile și acumularea de avere în favoarea copiilor și nepoților într-o logică intergenerațională trebuie considerate acum depășite».
Depășit de ce schimbări?
„Este ușor să contrastăm această viziune cu argumentul că, în prezent, impozitul pe moștenire trebuie să fie un instrument necesar pentru a garanta o mai mare egalitate de șanse, pentru a nivela diferențele în condițiile de plecare, pentru a-i lovi mai mult pe cei care au beneficiat de rate scăzute ale dobânzilor și creșterea valorii acțiunilor. Și asta fără să ținem cont de faptul că chemarea copiilor celor mai bogați să finanțeze un soi de patrimoniu al cetățeanului destul de modest ar avea și o valoare solidară indiscutabilă, capabilă să iasă în evidență mai ales în vremuri de criză precum cele actuale”.
Evocarea valorii de solidaritate a unui impozit ar putea duce la o revoluție în această țară.
«Dacă ceva, problema pe care o pune majorarea impozitelor succesorale este alta, de tip mai tehnic și aplicativ. Indiferent de destinația pe care Letta intenționează să o dea veniturilor mai mari, un impozit de succesiune regenerat ar necesita, de fapt, să lovească cu adevărat nu doar proprietățile și investițiile financiare, ci și banii lichidi, valoarea asigurărilor deținute, mobilierul. , operele de artă de artă, bijuterii, valoarea companiilor necotate, activele deținute în străinătate. Evident, nu este o sarcină ușoară, care poate fi realizată doar cu multă bunăvoință și cu disponibilitatea unor instrumente organizaționale adecvate”.
Unde ar trebui să căutăm pentru a găsi alternative la propunerea lui Letta?
„În acest context, o alternativă parțială la un impozit de succesiune robust ar putea fi, cel puțin teoretic, instituirea unui impozit obișnuit pe avere. De fapt, cele două măsuri sunt echivalente și au aceleași dezavantaje practice. Ele se deosebesc doar în ceea ce privește timpul de impozitare care, într-un caz, este transferul prin deces sau cadou și, în celălalt, este proprietatea pe viață a unei succesiuni. Cert este că numai dacă un astfel de tip de impunere ar exista deja ar putea avea sens permanența unui impozit de succesiune foarte mic precum cel în vigoare acum».
Ați menționat-o la început: nu ar fi mai ușor să includeți o revizuire a succesiunilor într-un cadru general de reformă a impozitării persoanelor fizice?
«Nu este strict necesar să așteptăm reforma Irpef pentru a începe majorarea impozitului pe moștenire. Entitatea sa redusă actuală nu este justificată istoric de curba progresivă Irpef actuală. Dacă ne uităm la marile moșii care ar trebui să facă obiectul majorării impozitului, ne dăm seama cu ușurință că cota maximă de 43% din acest impozit nu diferă de cota medie a celorlalte țări UE. Statisticile ne spun în special că, având în vedere și contribuțiile la asigurările sociale și TVA, există multe țări care au cote maxime mai mari decât cele aplicate în Italia. OCDE ne spune că, dacă luăm un venit de 100.000 de euro, 11 țări din zona euro 5 au o cotă a impozitului pe venitul personal mai mare decât cea a Italiei».
Economiștii spun că măsurile redistributive, adică taxe mai mari, sunt descurajate acolo unde există niveluri scăzute de încredere socială. Ar putea fi o interpretare?
„Poate că aceasta este o interpretare corectă în situația actuală. Trebuie să spun, totuși, că opoziția față de creșterea sarcinii fiscale totale este un lucru, care ar fi insuportabil într-un moment de criză precum cel pe care îl trăim, iar opoziția față de redistribuirea sarcinii fiscale este un lucru, care nu presupune creșterea menționată. Pe cel din urmă front, aversiunea față de redistribuție poate fi înțeleasă doar în termeni de lipsă de încredere în calitatea, metodele și efectele redistribuirii în sine. Pe scurt, riscul este ca în această situație intervențiile redistributive să fie trăite ca un act de persecuție a celor mai afectate categorii și deci să producă o mai mare împingere spre evaziune”.
