Frecvența dintre guvernul Monti și partide
cine o sustine? „O sinucidere pentru țară și italieni”. Diferențele cu privire la articolul 18 din reforma pieței muncii? „O problemă secundară în comparație cu funcționarea defectuoasă a duratei procedurilor judiciare, care costă companiile peste două miliarde de euro pe an și împinge investitorii străini să plece în altă parte”. Emma Bonino, senatoare radicală și vicepreședinte al Senatului pe care sondajele web o încununează drept una dintre cele mai populare femei ca posibilă succesoare a Quirinalei post-napolitane, se numără printre politicienii italieni cei mai apropiați de executivul condus de profesor, chiar dacă pentru militanţa comună în Comunitatea Europeană. Cu toate acestea, acest lucru nu o împiedică de la analize severe ale situației politice și economice din Italia de astăzi. Și de la participarea, pe 25 aprilie, la marșul pentru amnistia organizat de Partidul Radical
Domnule senator, presupusa lună de miere dintre Monti și majoritatea lui pare să fie deja pe cale de apus. În opinia dumneavoastră, directorul tehnic va ajunge în 2013?
Dacă părțile vor cu adevărat să comită ultima sinucidere, lăsați-le să se așeze. Dar pentru țară și pentru italieni ar fi într-adevăr un dezastru. Vorbim despre ipoteze de o iresponsabilitate considerabilă, cel puțin. Dacă ne uităm în jur, ne gândim la Portugalia sau Spania cu riscul de neplată, iar situația Italiei este orice decât roz, având în vedere alarma de recesiune, plus problema de a fi nevoită să plaseze destul de multe obligațiuni în viitorul apropiat, ei bine, dacă în această situație îi vine cuiva să pună capăt vieții acestui guvern - care până acum a fost nevoit să facă alegeri dure și nepopulare, dar necesare - și poate să meargă la alegeri anticipate cu această lege electorală, asumându-și o mare responsabilitate. Nici nu-mi pot imagina că cineva s-ar gândi la o asemenea ipoteză.
Și după 2013, ce scenarii anticipați? Un Monti bis cum își dorește Casini?
Dacă toți am face puțin mai puține scenarii și ne-am concentra mai mult pe problemele cu care încă ne confruntăm, chiar am face un serviciu țării.
Dar dacă Monti ar fi candidat?
Monti este cetățean italian și dacă dorește să participe la alegeri are toate drepturile civile și juridice, nici mai mult, nici mai puțin ca toți ceilalți. La urma urmei, este senator pe viață și de aceea cu siguranță va face politică.
Printre punctele de cea mai mare fricțiune între executiv și părți se numără și discuția cu privire la articolul 18, în special în ceea ce privește concedierile economice. Ar trebui executivul să avanseze fără să se încline în fața vreunei schimbări sau să accepte cerințele șoimilor de ambele părți?
Cred că este o greșeală să ne concentrăm exclusiv pe articolul 18. Pentru că, dincolo de articolul 18 – asupra căruia se pot gândi cele mai disparate lucruri – pentru prima dată în decenii există o intervenție serioasă pentru a contracara toată această anomalie italiană, din utilizarea a colaborărilor autonome la utilizarea bizară a disponibilizărilor. Sistemul are cu siguranță niște umbre, dar mi se pare important și gros. Ne-am luptat din greu, ca radicali, pentru a pune capăt discriminării dintre garantat și negarantat și pentru a trece principiul că este vorba de a proteja muncitorul și nu locul de muncă. Nu mi-ar plăcea ca aceste măsuri, pe care le consider foarte pozitiv, mult așteptate și necesare, cu siguranță îmbunătățibile, să fie aruncate din cauza a ceva ce până la urmă consider o problemă care se poate rezolva cu niște trucuri. În realitate, problema nu este atât articolul 18, cât lungimea procedurilor judiciare care, dacă ar crește în urma reformei muncii, am fi încheiate.
De fapt, o altă temă pe masă este cea a justiției. De ani de zile, radicalii au denunțat paralizia sistemului nostru judiciar, lipsa siguranței juridice. Dar pe aceste teme nu există nicio urmă în dezbaterea dintre părți.
Aș spune că chiar nu există nicio dezbatere, nici măcar asupra semnificației pedepsei pentru că în Italia încă domină ideea medievală că funcția pedepsei este aceea de răzbunare socială și că dacă există o problemă de supraaglomerare, este suficient să construim câteva. mai multe închisori. Propunem amnistia. Care, subliniez, cu grațierea nu sunt ceva extravagant, ci instituții prevăzute de constituție. Nu este doar un act de clemență și n-ar fi nimic în neregulă pentru că puțină umanitate este bună și pentru politică, ci o reformă structurală pe care chiar înainte de a goli închisorile, de exemplu a celor peste 30 de prizonieri care așteaptă judecarea ar fi adus-o. statul italian înapoi în legalitate. Nu o spun doar eu, ci organismele internaționale de conducere. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de exemplu, din 1959 până în 2010 a condamnat Italia de 2121 de ori, plasându-o astfel în spatele Turciei și înaintea Rusiei. Dacă luăm în considerare hotărârile pentru durata nerezonabilă a proceselor, Italia trece pe primul loc cu 1139 de încălcări, atât de mult încât în 2010 Consiliul Europei a definit „pericolul grav pentru statul de drept” care se concretizează în „negarea drepturi consacrate în Convenția Europeană”.
O incertitudine a legii care descurajează și investitorii străini pe care Monti ar dori să-i aducă în țara noastră?
Dacă ne uităm la dreptul civil, justiția noastră proastă costă afacerile 2,3 miliarde de euro pe an, descurajând investițiile străine directe mult mai mult decât orice articol 18. În general, costul justiției în Italia depășește 4 miliarde pe an față de 3,3 miliarde în Franța și 2,9 în Spania: 70 de euro pe locuitor față de 56 în Franța unde durata medie a unui proces civil este la jumătate. Cu aceste date, „Marșul pentru amnistie, dreptate și legalitate” pe care l-am organizat la Roma pe 25 aprilie trebuie să marcheze o nouă eliberare a unei noi țări bazate pe statul de drept.
Ce părere aveți despre noul proiect electoral propus de trio-ul Alfano, Bersani, Casini? Este o restabilire a proporționalității așa cum acuză cineva?
Mai mult decât o simplă restaurare, mi se pare o continuare a sistemului de partide. Și, sincer, ar trebui să mă opun metodei și substanței, din câte știm. Reforma electorală ar trebui să facă obiectul unei mari dezbateri publice nu doar în Parlament, ci și în Rai, dacă Rai ar vrea să-și îndeplinească odată rolul de serviciu public. Ce vedem în schimb? Cei trei lideri de partid care se întâlnesc în interior pentru a crea ceva care pare mai presus de toate o modalitate de a se salva pe ei înșiși și sistemul de putere care se învârte în jurul sistemului de partide.
Pe de altă parte, radicalii au de ceva vreme idei clare despre sistemul electoral. Mai presus de toate pe respingerea unei reveniri, chiar mascate, a sistemului proporțional.
Noi, radicalii, rămânem în favoarea unui sistem simplu și transparent, adică a unei legi a majorității uninominale în stil anglo-saxon, sau cu o dublă schimbare în stilul francez, cu circumscripții relativ mici pentru a nu diminua controlul de către cetățenii. În schimb, dorința unei reduceri demagogice a parlamentarilor dar menținerea finanțării publice, a dorinței de a reveni la reprezentarea proporțională cu o listă scurtă și un prag blocate, precum și chiar și un bonus de dublă majoritate, dar cu indicarea ex ante a numelui premierului, este o rețetă sigură pentru o mizerie care riscă să lase totul în mâinile unei oligarhii din ce în ce mai restrânse, cooptată de liderii de partid.
