În cele din urmă muntele a născut șoricelul. Creșterea mult timp anunțată a ratei dobânzii la Fed Funds – dusă practic la zero (interval 0-0,25%) de la începutul crizei – pe care Fed-ul promisese că va asigura revenirea la normalitatea managementului monetar a fost și mai amânată. Această decizie FOMC pare rezonabilă mai ales având în vedere temerile stârnite în ultimele luni de răcirea accentuată a economiilor emergente, care implică și China. De altfel, reducerea treptată (până la încetarea acestora) a achizițiilor de valori mobiliare de către Fed pentru a reveni din faza de Quantitative Easing (QE), așa-numita Tapering implementată de la începutul anului 2014 a produs deja o fragilitate tot mai mare a fluxurilor de capital. către ţările emergente. Și aceste fragilități s-ar agrava odată cu creșterea ratei la Fed Funds.
Totuși, evident, alegerile Fed privesc situația macroeconomică a SUA chiar înainte de cea globală. Asadar, decizia de a ezita in continuare ne da semnale asupra situatiei asteptate a economiei americane cat si a celei internationale. Per total, mi se pare că sunt trei semnale pe care, inspirându-ne din celebrul film al lui Sergio Leone, le-am putea defini: binele, răul și urâtul.
Semnalul bun este cel deja menționat pentru contextul internațional, unde amânarea majorării dobânzilor din SUA va avea un efect de tonifiere în următoarele luni. Semnalul prost este pentru zona euro care va vedea diminuarea efectelor pozitive produse de QE-ul său. Deloc surprinzător, pe măsură ce pieţele au consolidat aşteptarea amânării, în ultimele săptămâni s-a înregistrat o apreciere a euro faţă de dolar. Semnalul prost este pentru îngrijorarea că întârzierea creșterii ratelor ar putea determina Fed să fie nevoită să tolereze o redresare a inflației și o reînnoită extindere a dezechilibrelor externe în viitor. Ne vom concentra mai jos asupra acestor preocupări.
Creșterea PIB-ului SUA, deși cu fluctuații, a revenit la aproximativ 3%. Iar această tendință, care până în 2010 a produs rezultate nesatisfăcătoare în ceea ce privește crearea de locuri de muncă, a readus acum rata șomajului la 5%, la valori apropiate de cele observate înainte de izbucnirea crizei (fig. 1).
În ceea ce privește inflația, este mai bine să ne uităm nu la datele reale, ci la așteptări. De fapt, dacă așteptările vor reporni, atunci și inflația reală va reporni, deoarece operatorii economici vor încorpora aceste așteptări în contracte. Ei bine, privind inflația estimată calculată de Rezerva Federală din Cleveland (fig. 2) putem observa trei faze de la începutul crizei. Din 2007 până în 2010, inflația estimată se înjumătățește de la 3 la 1,5%. De la sfârșitul anului 2010 până la mijlocul anului 2013, există o ușoară reducere suplimentară la 1,4%. De atunci, inflația așteptată a crescut în medie, revenind la aproximativ 3%. Deși întreruptă brusc la sfârșitul lui 2014 și începutul lui 2015 de prăbușirea prețului petrolului (partea evidențiată de ovalul din figură), tendința ascendentă a reapărut apoi.
Dacă inflația tinde într-adevăr la 3%, Fed ar trebui să acționeze prin creșterea semnificativă a ratelor. De fapt, ceea ce contează pentru alegerile de consum și investiții este dobânda reală și cu dobânzi la zero și inflație la 3% ar fi o rată reală negativă de 3%, cu potențiale efecte ale supraîncălzirii economiei.
Dar mai există un aspect îngrijorător: deficitul de cont curent. După ce a atins vârfuri de peste 200 de miliarde pe trimestru în 2006, deficitul s-a redus la aproximativ 80 de miliarde în 2013, dar de atunci a revenit la creștere, depășind 100 de miliarde. Este adevărat că, într-o perioadă în care cererea internațională lipsește, toată lumea îi privește cu interes pe americani drept „consumatori de ultimă instanță”. Cu toate acestea, trebuie amintit că SUA este deja cea mai mare țară debitoare din lume. Va dura?
