În anii XNUMX, în Uniunea Europeană a fost deschisă dezbaterea privind alternativa dintre „extindere” și „aprofundare” (Lărgirea și adâncirea). Era evident că, pentru a participa pe deplin și ca protagonist la globalizare, Uniunea trebuia să devină „mai mare” în ceea ce privește populația, piața și PIB-ul și „mai profundă”, adică „mai puternică” în ceea ce privește configurația instituțională și reprezentare politică.
Până în 1995, Uniunea Europeană avea 12 membri, este acum deținută de 28 de state (27 cu excepția Regatului Unit). Iată că „extinderea” a avut loc.
Pe frontul „adâncirii”, s-a luat euro, dar ceilalți pași au fost mici și lenți. Mai avem de finalizat Uniunea Bancară și suntem departe de un buget federal european, rămânând cu cel interguvernamental egal cu 1% din PIB față de 25% din PIB din bugetul federal american.
Pe baza datelor istorice Eurostat în termeni de PIB real pe cap de locuitor, din 2000 până în 2018 extinderea a condus la o proces de convergenţă între diferitele țări ale Uniunii (a prinde), cel mai puternic dintre țările aparținând euro.
Cu siguranță, această convergență ar fi putut și ar fi trebuit să fie mai consistentă și mai accelerată, înainte de toate dacă am avea un Maastricht mai inteligent diferențierea cheltuielilor publice curente de investiții și o BCE cu doi ochi ca toate băncile centrale din lume, unul pe inflație și unul pe creștere. Din fericire, după Trichet, Mario Draghi a deschis cei doi ochi ai BCE.
Chiar și cu aceste „păcate originare”, totuși, toate tarile au crescut iar veniturile lor pe cap de locuitor s-au apropiat. Prin urmare, nu este adevărat că Uniunea și moneda unică au avut efecte divergente și perturbatoare „între” diferitele țări.
Unii susțin că guvernele naționale pot face foarte puțin pentru că sunt „limitate și forțate” de constrângerile europene, în special în zona euro. Din datele istorice, aceasta pare a fi o vulgata falsă. Cu PIB-ul pe cap de locuitor crește treptat și apropiindu-se de media europeană, guvernele naționale ar fi avut posibilitatea de a o redistribui mai echitabil între cetățenii lor fără a depăși neapărat parametrii europeni.
O altă vulgata falsă este cea a celor care susțin că se poate obține mai multă creștere cu mai multe deficite și mai multe datorii. Tot pe aceasta datele istorice arată că cei cu cele mai puține datorii au crescut cel mai mult iar cine și-a asumat cele mai multe datorii a crescut cel mai puțin.
Dintre cele 19 țări euro și dintre cele 28 de țări ale Uniunii, singura „excepție” este Italia care, din 2000 până în 2018, și-a văzut PIB-ul real pe cap de locuitor „scăzut” cu -2,3%. Prin urmare, am trecut de la un venit real pe cap de locuitor de 2000% din media zonei euro în 103 (120% din media UE) la 86% în 2018 (95% din media UE). Cu alte cuvinte, am pierdut 17 puncte față de media țărilor euro și 25 de puncte față de media UE.
Această „anomalie” italiană nu poate fi legată de parametrii europeni impusi „din exterior”, ci mai degrabă de cauze structurale „toate interne” economiei italiene: investiții publice și private reduse, cheltuieli curente mai mari, economii guvernamentale negative (deficit de cont curent), scădere a productivității totale a factorilor. Aceste tendințe au fost toate decise de diferitele guverne naționale și nu au fost impuse de Comisia Europeană. Un exemplu concret: limita de 3% „revoltată” a deficitului public. Ei bine, toate guvernele italiene au spus în cuvinte că vor să urmărească și să respecte, dar au făcut-o crescând cheltuieli curente, crescând impozite și tăind în jumătate investitii publice. Acest mod de a urmări echilibrul bugetar s-a dovedit așadar „vicios și contraproductiv”: a redus creșterea și a amplificat dezechilibrele finanțelor publice. Prin urmare, nu este vina „ceilalți” dacă Italia este singura anomalie din Europa. Este rezultatul deciziilor noastre naționale.
Ajungem acum la aprofundarea, „adâncirea" al Uniunii Europene. Propunerea este de a face un mic pas înainte spre integrare prin asumarea a „buget suplimentar de tip federal” pentru aproximativ 1% din PIB-ul Zonei Euro egal cu 120 miliarde euro, indicând atât originea Veniturii, cât și destinația Cheltuielilor. Ar fi așadar un buget suplimentar echilibrat care nu implică niciun proces de împrumut la nivel supranațional european.
Efectele pe care acest buget suplimentar le-ar avea asupra zonei euro, asupra celor 19 state membre individuale și, de asemenea, asupra celorlalte 9 state membre ale Uniunii care nu aparțin zonei euro au fost, așadar, măsurate pe baza simulărilor econometrice efectuate cu Oxford. Modele economice.
Efectele estimate indică o creștere mai mare care, în cei patru ani considerați, ar fi egală cu +2,4% în zona euro și +2% în întreaga Uniune, cu impact pozitiv și asupra țărilor care nu sunt membre ale euro, deși mai mici decât cele care ar apărea în țările euro.
După cum sa menționat, odată cu „extinderea” PIB-ul real pe cap de locuitor al diferitelor țări s-a apropiat și a existat o proces de convergenţă ascendentă pentru toţi. Din aceste prime rezultate reiese că procesul de „aprofundare” ar aduce beneficii și țărilor participante la el (țările euro), dar și țărilor neparticipante și nemembre ale euro.
Din punctul de vedere al economiei reale, acesta arată ca un „joc cu sumă pozitivă pentru toți”. De fapt, toate țările ar avea mai multă creștere, mai mult PIB pe cap de locuitor, mai puțin șomaj și mai multe locuri de muncă. Acest „joc cu sumă pozitivă” la rândul său, se dovedește a fi virtuos și pe frontul finanțelor publice.
Pentru întreaga zonă euro, deficitul public în raport cu PIB ar urma să ajungă la zero în 2023, cu efecte de reducere a deficitului sau de creștere a excedentului în toate cele 19 țări membre. Datoria publică s-ar micșora ca procent din PIB la 74% (-5% fata de cei 79% care ar exista in lipsa bugetului suplimentar). Reducerea datoriilor ar avea loc în toate țările conduse de Italia și Portugalia. Italia ar trece de la 134% la 127%, iar Portugalia de la 108% la 101%.
Pe de o parte, i „naționali-suveranişti” ei susțin că Uniunea Europeană și euro au perturbat țările europene, beneficiind pe unele în detrimentul altora și propun un pas înapoi către suveranitatea națională. Pe baza datelor istorice oficiale ale Eurostat, acestea sunt două știri false.
Pe de altă parte, „europeniștii-orice” insistă să nu „atingă” Europa interguvernamentală pe care am avut-o până acum gândindu-se că putem continua așa. Acesta este, de asemenea, unul fals-nous. Recentea reuniune a Eurogrupului este o demonstrație clară în acest sens. Un buget suplimentar de 22 de miliarde a fost avut în vedere timp de șapte ani, puțin peste 3 miliarde pe an, 0,0002% din PIB-ul Uniunii. Cu alte cuvinte, continuăm să fim vestale ale templului, cu riscul tot mai mare de a vedea coloanele sale de susținere prăbușindu-și unul câte unul.
Singura soluție „rezonabilă și rezonabilă” este atunci să faci un pas înainte, poate la fel de mic ca cel al unui buget suplimentar de 1% din PIB (adică 120 de miliarde pe an și nu cele 3 propuse de Eurogrup). Ar fi bine pentru toată lumea dacă noua Comisie Europeană și Eurogrup ar defini acest tip de agendă pentru următoarea legislatură.
