Criza subprime din 2008 și chiar mai mult explozia pandemiei de Covid au provocat un sentiment larg răspândit de neîncrederea în piaţă, a capitalismului, a modului în care operează marile companii. A devenit aproape obișnuit să critici piața care responsabil de excesele speculative și incapabil de autoreglare, contrar a ceea ce pretind liberalii. Se înmulțesc studiile care invocă o schimbare radicală a capitalismului, care după unii trebuie salvat de lăcomia capitaliștilor înșiși și după alții valorificat de o prezență mai pătrunzătoare a Statului și în conducerea directă a companiilor. În special, ceea ce se numește „mit” bazat pe faimosul articol din 1970 al lui Milton Friedman, conform căruia scopul exclusiv al societatii pe actiuni trebuie sa fie crearea de profit pentru asociati.
În ultimii ani au fost luate poziții și manifeste semnate de mulți manageri de top (de la cea a Mesei Rotunde de Afaceri la cea a Forumului de la Davos din 2020) pentru a afirma că scopul companiei nu este doar acela de a produce profit pentru acționari, ci este cea mai generală dintre satisface interesele întregii comunități în care trăiește compania, de la angajații săi până la furnizori, prin respectul pentru mediu și atenuarea inegalităților. Pe scurt, ideea lui Friedman, și anume aceea de valoare pentru acționar, trebuie renunțată pentru a trece la o panoramă mai largă a intereselor reprezentate de părțile interesate.
O dezbatere foarte complexă, plină de consecințe sociale și politice care vede oamenii aliniați împotriva valorii acționarilor greii culturii și politicii mondiale, de la Joe Biden la Papa Francisc, pentru a ajunge la o mulțime de profesori și jurnaliști influenți. Pentru a încerca să oprească valul în creștere al neîncrederii față de companii, mulți manageri au decis să-l călărească, crezând în acest fel să-și reînnoiască reputația și, prin urmare, să cucerească cote de piață (și să continue să facă profituri). Aceasta nu exclude buna credinta a celor care, in conducerea unei companii, realizeaza ca este necesar nu doar sa respecte regulile scrise, ci si pe cele morale, cautand o mai mare armonie cu opinia publica, facand lucruri apreciabile precum protejarea mediului inconjurator, imbunatatirea pregătirea profesională și culturală a angajaților săi sau prin promovarea unei asistențe medicale mai eficiente.
Oricine reușește să se concentreze în detaliu pe problema complexă a funcționării societăților și piețelor pe acțiuni, subliniind riscurile pe care le asumă în urmărirea sugestiilor iraționale, este Franco Debenedetti pe care tocmai l-a postat un studiu cu adevărat cuprinzător asupra funcției companiilor, asupra noilor mituri care se construiesc pentru a potoli neliniștile opiniei publice și asupra consecințelor perverse la care ar putea duce aplicarea lor practică. Volumul, publicat de Marsilius, se intitulează, cu o clară intenție polemică „Realizarea de profituri – Etica în afaceri".
Punctul central al raționamentului lui Debenedetti ar putea fi rezumat după cum urmează, în acord cu ceea ce a susținut Luigi Zingales: degenerările că au existat în alegeri manageriale trebuie corectat cu instrumente adecvate și nu cu impuneri externe nerealiste sau cu o creștere a intervenției statului în calitate de manager de companii care în final, prin deturnarea rolului firmelor către căutarea unui dividend politic, ar determina o reducere a bunăstării generale a cetățeni, adică tocmai a părților interesate care ar dori să protejeze. În scurt, Guvernele nu sunt soluția, dar face parte din problema.
Există două acuzații principale care sunt aduse companiilor care au doar scopul de a maximiza profitul pentru acționarii lor. Primul este că accentul s-a pus din ce în ce mai mult pe realizare rezultate pe termen scurt vizând nu doar bilanțul anual, ci chiar și declarația trimestrială cu prejudiciu dezvoltării pe termen lung a companiei și a întregii economii; a doua este a avea a creat inegalități uriașe și nesustenabil pentru coeziunea socială. Din acest motiv, potrivit multor cercetători, companiile ar trebui să-și schimbe obiectivul concentrându-se asupra Responsabilitatea socială a întreprinderilor.
Debenedetti demonstrează cu analize ample și convingătoare că ambele aceste acuzații nu corespund realității. Inegalitatea nu trebuie confundată cu sărăcia. Mai presus de toate, nu pare că inegalitățile derivă din bunuri moștenite, adică că există o castă a bogaților închisă în sine, care împiedică mobilitatea socială. De fapt, în Statele Unite, procentul bogăției moștenite în rândul miliardarilor a scăzut constant de la 50% în 1973 la 30% în 2014. Problema, așadar, nu este atât de politică redistributivă, cât mai degrabă de crearea de locuri de muncă care au abilități de carieră promițătoare și posibilitatea de a menține mereu deschise coridoarele pentru ascensiuni sociale. Prin urmare, avem nevoie de politici capabile să mențină o societate competitivă și liber competitivă.
Ultimele două capitole ale cărții sunt dedicate în principal situației italiene, unde predomină o veche cultura anti-piata, anticoncurențiale și în favoarea intervenției statului care deseori creează monopoluri durabile, spre deosebire de cele create de piață (de exemplu în urma introducerii unei tehnologii inovatoare) care sunt în schimb tranzitorii. Acum, pentru prima dată după mulți ani, noul premier Mario Draghi, în programul prezentat Parlamentului, s-a referit în mod explicit la disciplina concurenței și la necesitatea impunerii limitelor sferei intervențiilor statului. Sa speram.
