Apelul Susannei Camusso la unitate între CGIL, CISL și UIL „pentru că despărțiți riscăm să fim irelevanți în alegeri” conține un adevăr incontestabil dar și neînțelegeri de bază care riscă să distrugă cele mai bune intenții. Unitatea este un instrument formidabil dacă obiectivele strategice urmărite sunt rezultatul unor alegeri sindicale autonome și împărtășite. Supraestimarea chiar și a momentelor importante de convergență între cele trei organizații pe „frontul fără”, precum ciocnirea cu Guvernul asupra Școlii, nu aduce perspectiva unei unități care a rămas un obiectiv de neatins din 1948.
Aceeași „unitate organică” în toamna fierbinte a lui 1969, opusă birocrațiilor confederale, dar care s-a bucurat de un grad înalt de consimțământ din partea clasei muncitoare, s-a prăbușit pe stâncile unui conflict lipsit de strategii participative concrete. Nu întâmplător vorbim astăzi de unire și nu de unire.
În realitate, dacă nu se regăsește o abordare comună asupra rolului central al negocierilor de firmă, asupra legislației muncii pornind de la Jobs Act și asupra implementării contextuale a articolelor 39,40, 46 și XNUMX din Constituție, sindicatele riscă nu numai irelevanța, ci se ciocnesc unul de altul.
Este posibil să construim de jos, după cum s-a spus cândva, o formă de unitate în ceea ce privește pluralismul sindical care să depășească confederațiile istorice pentru a construi organe reprezentative ale tuturor lucrătorilor cărora să le încredințeze o putere de decizie de ultimă instanță? Într-adevăr, ar fi suficient să începem cu articolul 39 din Constituție chiar dacă această prevedere, care extinde contractele colective naționale semnate de organizații la toți lucrătorii, solicită în mod explicit doar majoritatea membrilor de sindicat.
Recentele acorduri pe această temă între CGIL, CISL, UIL și Confindustria nu sunt însă foarte departe de această abordare, la fel cum legislația adoptată pentru ocuparea forței de muncă publică este o referință importantă. Pe de altă parte, este de previzibil că, fără un acord între toate părțile, Guvernul și Parlamentul vor interveni cu o inițiativă autonomă.
Această cale constituie un punct de cotitură important deoarece presupune ca toate părțile implicate (sindicatele muncitorilor și asociațiile de afaceri) să accepte atât verificarea instituțională a numărului de membri ai acestora, cât și (în special pentru sindicat) alegerea delegaților la vot secret de către toţi lucrătorii ca sursă de legitimare a propriei reprezentări. Este de la sine înțeles că pentru sindicate deciziile în organele alese vor fi luate de majoritatea delegaților sau, în cazuri controversate, de majoritatea absolută a lucrătorilor prin referendum.
În acest fel, ar cădea în mod explicit principiul parității care a constituit până nu demult arhitrava relațiilor unitare dintre CGIL, CISL și UIL. De la căutarea iluzorie a unității organice trecem la o „unitate a regulilor” mai pragmatică. Acest scenariu ar da un dinamism mai mare relațiilor industriale, chiar dacă doar pentru o putere de decizie mai mare (și responsabilități) pentru reprezentanții aleși și lucrătorii în ansamblu.
Democrația sindicală mai cere ca aceleași reguli procedurale adoptate pentru aprobarea unei platforme sau pentru semnarea unui acord să fie valabile și pentru convocarea unei greve. Dar, în ultimă instanță, crearea unei puternice legături unitare, pe care cineva o numește „uniune unică” cu un termen oarecum aproximativ, dar nu lipsit de substanță, se poate baza doar pe conținut.
