Să se înșele și să spună o poveste diferită de realitate, dar „corect politic” cu atmosfera din mănăstire,Italia nu trebuie să recurgă la analize complexe aprofundate. Pur și simplu revizuiți de date și statistici oficiale să-și dea seama de nesustenabilitatea lor în comparație cu stilurile de viață civilizată pe care oricine le poate observa de la fereastra casei sau le poate percepe direct în timp ce se plimbă pe străzile orașului său. Prima negare majoră pe care o întâlnim se află în relația dintre contribuabili și autoritățile fiscale sau despre modul în care italienii respectă prevederile articolului 53 din Constituție („Toată lumea este obligată să contribuie la cheltuielile publice în funcție de capacitatea de plată. Sistemul fiscal se bazează pe criterii progresive”). Insistenta cu care Centrul de Studii al Itinerarelor de Asigurări Sociale infirmă – date în mână – clişeele de inegalităților și conditii economice de indivizi și familii. În cea mai recentă recenzie, este vizat modul în care a fost redistribuit Povara fiscală Irpef între diferitele categorii de venit în ultimii 15 ani. Ponderea contribuabililor care susțin efectiv țara cu impozite și contribuții rămâne substanțial neschimbată, în timp ce ponderea cetățenilor care sunt total sau parțial dependenți de comunitate este prea mare: de fapt, în ciuda îmbunătățirii PIB-ului și a ocupării forței de muncă, 45,16% dintre italieni nu au venituri și în consecință trăiește pe cheltuiala cuiva. Din 42 de milioane de înregistrați, deci, 75,57% din întregul Irpef este plătit de aproximativ 10 milioane de contribuabili, în timp ce restul de 32 plătesc doar 24,43%.
Analiza categoriilor de venit: cine susține Irpef
Dintr-o populație de 59.030.133 de cetățeni rezidenți (de remarcat conceptul de rezidență care este diferit de cel de cetățenie) sunt 42.026.960 care au depus declarație fiscală în 2023 (cu referire la anul fiscal precedent). LA depozit minim 1 euro din Impozitul pe venitul personal doar 32.373.363 de locuitori, i.e puţin peste jumătate dintre italieni: fiecărui contribuabil îi corespunde deci 1,405 locuitori. Dar diavolul este în detalii. Până la 7.500 de euro brut sunt 9.330.900 de subiecți, 22,20% din total, care plătesc în medie 20 de euro de Irpef pe an (14 față de cetățeni). Sunt 7.500 de contribuabili care declară venituri între 15.000 și 7.626.579 de euro brut pe an: în acest caz, net de IRP, media anuală a Irpef plătită pe contribuabil este de 294 de euro (209 de euro pe locuitor), comparativ – cu titlu de exemplu – de o cheltuială de sănătate pe cap de locuitor de aproximativ 2.221 euro. Între 15.000 și 20.000 de euro din venitul brut declarat sunt 5,4 milioane de contribuabili, care plătesc un impozit mediu anual de 1.761 de euro, care se reduce la 1.254 de euro pe un singur locuitor; urmat de la 20.001 la 29.000 de euro de 9,5 milioane de contribuabili, cu un impozit mediu de 3.612 euro care scade la 2.571 față de numărul total de locuitori: sumă care, ca și pentru următoarea categorie, ar fi suficientă în sine pentru să acopere costurile de sănătate, dar care ar rămâne în continuare insuficiente atunci când se analizează celelalte funcții sociale principale care nu sunt acoperite de contribuții specifice, inclusiv asistență. Urmează apoi venituri cuprinse între 29.001 și 35 de mii de euro, interval în care sunt plasați 3.754.371 de contribuabili, egali cu 5.273.306 locuitori: acești contribuabili, 8,93%, plătesc un impozit mediu de 6.138 euro pe an, 4.370 euro și plătesc pe locuitor. un total de 12,17% din impozite. Însumând toate categoriile de venituri până la 29 de mii de euro, rezultă că 75,80% dintre contribuabilii italieni plătesc numai valoarea 24,43% a întregului Irpef: o fotografie mai apropiată de cea a unei țări sărace decât a unui stat membru G7 și care ar părea, de asemenea, neadevărată – conform Itinerariilor de securitate socială – când se uită la obiceiurile de consum și de cheltuieli ale italienilor. Este ușor de realizat că sunt puțini contribuabili care plătesc impozite adecvate stilului lor de viață și prea mulți care raportează venituri prea mici. Prin legea numerelor mari, însă, evaziunea este predominantă în acest al doilea set.
Bunăstarea pe umerii câtorva: venituri mari
Urcând, defalcarea arată că puțin peste 6 milioane de pante cu venituri de peste 35 mii euro care, în esență, sunt făcute carico a finanţării noastre statul bunăstării. Este vorba despre un public de persoane cu venituri care au fost excluse cu promptitudine de la toate plățile efectuate pentru susținerea familiilor în timpul crizelor din ultimii ani parcă limita de 35 de mii de euro constituie prin lege Rubiconul care separă bunăstarea de sărăcie.
Mai precis, examinând declarațiile referitoare la categorii de venituri mai mari, peste 100 de mii de euro, doar 1,56% dintre contribuabili (puțin peste 650 de mii de persoane) plătesc 23,59% din totalul Irpef-ului. Adăugând la ei și deținătorii de venituri brute de la 55.000 la 100 de mii de euro (care sunt 1.635.728), 3,89% din total și plătesc 18,11% din total impozite), obținem că 5,45% plătesc 41,69% din Irpef. Așadar, incluzând și veniturile de la 35.000 la 55 mii euro brut, rezultă așadar că 15,26% plătesc 63,39% din impozitul pe venitul personal. În sfârșit, incluzând și intervalul de 29-35 de euro, „autosuficient” pe aproape toate funcțiile de asistență socială, cu excepția unei părți a asistenței, obținem că 24,20% dintre contribuabili corespund la 75,57% din totalul Irpef și, se presupune, un cotă la fel de semnificativă din alte impozite.
Instantaneul relațiilor dintre contribuabili și autoritățile fiscale ar trebui să fie testul de turnesol al veniturilor, situației economice și sociale a unei țări. Știm însă că nu este așa, că există o economie „neobservată” din care derivă venituri – scazute din cotizații fiscale și parafiscale – dar destinate consumului. Următoarele tabele indică mari categorii ale economiei subterane cu resursele care sunt puse în circulaţie. Principalele componente ale economiei neobservate sunt reprezentate de economia subterană șieconomie ilegală; economia subterană statistică și economia informală completează spectrul. Economia subterană include toate acele activități care sunt ascunse voluntar de autoritățile fiscale, de asigurări sociale și de statistică. Este generat de declarații incorecte de cifra de afaceri sau de costuri a unităţilor de producţie (pentru a genera o subdeclarare a valorii adăugate) e a inputului de muncă utilizat în procesele de producţie (adică folosirea forței de muncă neregulate). Economia ilegală este definită prin ansamblul activităților productive având ca obiect bunuri și servicii ilegale, sau care, deși implică bunuri și servicii legale, se desfășoară fără autorizație sau titlu adecvat. The statistic scufundat include toate acele activități care scapă de observare directă din cauza ineficiențelor informaționale (erori de eșantionare și neeșantionare, erori de acoperire în arhive etc.). În cele din urmă, celeconomie informală include activități productive desfășurate în contexte prost sau deloc organizate, bazate pe relații de muncă definite în cadrul relațiilor personale sau de familie și nereglementate prin contracte formale.
Economia subterană: marea absență din statistici
La estima a economiei subterane în conturile naționale include componentele referitoare la:
- subdeclararea valorii adăugate;
- componentă a valorii adăugate atribuibilă utilizării forței de muncă neregulate;
- alte componente ale economiei subterane.
La subdeclararea valorii adăugate este legat de intentionat ascundere de către firme a unei părți din venit prin declarații deliberat incorecte ale cifrei de afaceri și/sau costurilor către organele fiscale (cu un comportament similar constatat în anchetele statistice oficiale).
Il recurge la muncă neregulată de către întreprinderi și familii este și rămâne o caracteristică structurală a pieței muncii italiene. În 2021, unitățile de muncă cu normă întreagă în condiții anormale s-au situat la 2 milioane 990 mii și au înregistrat o redresare modestă față de 2020, când au înregistrat o scădere de 18,6%. Creșterea unităților de muncă neregulate (+2,5%, per total) a fost determinată de performanța unităților independente care în 2021 au cunoscut o rată de creștere de 5,1%, față de o creștere modestă de 1,5% a celor angajați. Tendința unităților de muncă neregulate a fost, totuși, hotărât mai limitată decât a celor obișnuite, care a crescut în ansamblu cu 10,7%, determinând încă o altă valoare semnificativă. scăderea ratei neregulilor și întărirea tendinței de scădere în curs din 2015. Dacă analizăm pe termen mediu, observăm că, față de 2018, unitățile de muncă neregulate în 2020 sunt cu aproximativ 654 mii mai puține, ca urmare a scăderii cu 470 mii salariați și 183 mii unități independente. . Rata neregulilor a pierdut 2,4 puncte procentuale în cei patru ani, trecând de la 15,1% în 2018 la 12,7% în 2021.
Inegalități și rezistență socială
Analizele mai recente au urmărit să aducă o oarecare ordine în piața locurilor de muncă, unde, urmând mistica sărăcirii și inegalităților, am ajuns să numărăm de mai multe ori aceleași audiențe în seturi diferite, fără să ne dăm seama că – ar spune marele Totò – este suma care face totalul. Acesta este cazul NEET care a fost mult timp considerat a fenomen în sine și pe care noile investigații tind însă să le readucă în contextul muncii neregulate și, prin urmare, într-o zonă de autonomie economică parțială. În această perspectivă și datele de sărăcie trebuie reconsiderată. Ceea ce se prezintă în toate fragilitățile sale ale pieței muncii, ale marilor sisteme fiscale și de asigurări sociale, cu siguranță nu este un proces de tranziție capabil să ofere securitate pentru un viitor potrivit transformărilor așteptate.
Suntem capabili, totuși, să înțelegem de ce o țară precum Italia se confruntă cu situații care sunt descrise ca fiind foarte incomode fără conflicte sociale speciale. Gândiți-vă doar la ce s-a întâmplat cu privire la CBI, ale cărui revizuire a trecut practic neobservat în contexte socio-economice care erau dependente de ea. Itinerariile de securitate socială a publicat date referitoare la Campania luat din Curierul de Sud. 9,5% din populație trăiește în regiune, dar contribuabilii reprezintă 7,7% din total cu doar 1,2 miliarde de venituri. Nu doar eu servicii publice dar și eu consum drepturi de autor privat – scrie ziarul – nu pot fi justificate prin nivelul venitului declarat; o inconsecvență care evidențiază zonele gri, munca nedeclarată, munca neregulată și economia informală. Zone vaste de ilegalitate care, deși nu apar în statistici și rapoarte, reprezintă adevărata țesătură economică a Campaniei.
Pe scurt, suntem o populație de oameni săraci și bogați.
