Este posibil ca prima reformă fără costuri pe care acest Parlament și această majoritate guvernamentală o pot implementa să fie aceea de a face bani Se aplică articolul 39 din Constituție pe îndrăznește eficacitatea generală a tuturor contractelor colective semnate de firme si muncitori care sunt reprezentanti legitimi, presupunand principiul ca vointa majoritatii se extinde asupra tuturor?
Ar fi o idee excelentă, cu condiția ca realitatea existentă să fie acceptată ca normală, alcătuită dintr-un sistem de relații contractuale articulate în care coexistă convențiile colective naționale tradiționale, subscris de patronatele si sindicatele, cu contracte de firma semnate de companiile individuale și sindicatele care reprezintă lucrătorii în cauză.
De asemenea, ținând cont de acordurile deja încheiate între unele dintre cele mai importante asociații de afaceri și sindicate, toate contractele ar trebui aprobate de către majoritatea delegaților interesat și validat de referendum, dacă este solicitat de sindicat sau de o parte semnificativă a lucrătorilor. În acest fel, abrogand ultimul alineat al articolului 39, o lege ordinară ar garanta cele două pietre de temelie ale normei constituționale: libertatea contractului și regula majorității.
Din acest punct de vedere, numărul de contracte înregistrate la Cnel, din care doar o mică parte este suspectată de „piraterie”, nu ar avea nicio semnificație, ci legitimitatea lor, care ar impune respectarea strictă a anumitor proceduri. Elementul central al acestui cadru contractual constă în a abordare pluralistă a sistemului de relaţii industriale care pleacă de la principiul proximităţii care transferă exerciţiul unei facultăţi precum cea de negociere cât mai aproape de lucrătorii în cauză şi de firmă.
Desigur, modelul care însoțește contractul colectiv național cu negocierea suplimentară a companiei ar rămâne intact. La urma urmei, legislația italiană prevede deja reguli de derogabilitate în multe aspecte de la contractul național, precum cel introdus de art. 8 din Decretul legislativ 138/2011 în sprijinul negocierilor de proximitate teritorială sau corporativă cu eficacitate erga omnes.
În această logică, s-ar putea spune chiar că ar fi de dorit pentru contract colectiv national a îndeplinit o funcție de garantie minimaaplicabil în lipsa unui contract semnat la nivelul cel mai apropiat de locul de muncă. Fără a radicaliza raționamentul, ar fi suficient să ne uităm la o realitate economică în care Italia este puternic integrată, precum cel german, în care coexistă contracte colective naționale de sector și contracte colective de firmă, iar decizia de a părăsi sfera de aplicare a contractului colectiv național pentru a da viață unui contract colectiv de firmă se ia în comun de către proprietari și de către lucrătorii reprezentați de sindicat.
Necazurile produse de formularea incorectă a al patrulea alineat al art. 39 derivă nu numai dintr-o reprezentare statică a realității afacerii, ci și din utilizarea implicită a norme corporative rigide ale vechiului regim, „categorii” care răspundeau unei necesități de control politic strict al acțiunii sindicale. Conceptul de categorie, care ar delimita domeniul de aplicare al unui contract colectiv, are sens dacă categoriile sunt predeterminate. Dacă se acceptă principiul proximității, funcțional unei economii dinamice, raționamentul trebuie inversat (este voința părților să determine domeniul de aplicare al acordurilor) prin afirmarea regulilor unui pluralism contractual bazat pe deplinul legitimitatea părților contractante.
Necesitatea de a aduce contractul mai aproape de locul de muncă și de caracteristicile sale particulare nu poate fi urmărită doar la anumite categorii particulare precum cea a piloților, ci trebuie extinsă la companiile individuale și la lucrătorii care decid liber să se deplaseze în această direcție, așa cum se întâmplă. în afacerea FCA. Multiplicarea contractelor colective corporative nu poate fi interpretată a priori nici ca „anarhie contractuală”, nici ca „politică a sutei de flori”, ci este legitimată doar de autoritatea și reprezentativitatea protagoniștilor în măsura în care aceștia creează și distribuie valoare. Până la urmă, un model contractual pluralist nu poate decât să favorizeze organizațiile sindicale, consolidându-le prezența la locul de muncă, sporind rolul și competența delegaților și îmbunătățind condițiile lucrătorilor.
Fără a neglija faptul că la fel ar beneficia de pe urma ei procesul de unitate sindicală, nu în termeni „organici” cum se spunea ei și care astăzi din diverse motive practice ar fi imposibil, ci dând viață unei negocieri mai puternice și mai ample bazate pe o „unitate de reguli” eficientă și împărtășită.
Acestea fiind spuse, recenta intervenție a lui Lucia Valente, fost comisar de muncă al regiunii Lazio, care identifică clar blocajul al patrulea paragraf al art. 39 și indică soluția într-o modificare a acesteia și în aprobarea o lege comună care permite pluralismul contractual sub rezerva principiilor libertăţii şi reprezentativităţii părţilor contractante. Pe de altă parte, cealaltă stâncă asupra căreia se încearcă aplicarea art. 39, înregistrarea statutelor sindicatelor care ratifică o ordine internă întemeiată democratic (care nu ar trebui să sperie pe nimeni) ar putea fi atribuită Cnelului cu aceeași lege comună.
Desigur, țara se confruntă cu o situație de urgență dramatică, dar dacă circumstanțele politice vor face posibilă implementarea unei legi așteptate de peste șaptezeci de ani, ar fi un semn puternic al vitalității instituțiilor.
