Forțat să admită că pe partea deocupație devine din ce în ce mai dificil să negi dovezile, deoarece pentru multe trimestre studiile statistice continuă să semnaleze noi recorduri comparativ cu precedentele (chiar si cei mai mici din clasa isi pot imbunatati performantele, chiar si fara a reusi sa urce in clasament), gasca fascistilor a decis sa-si indrepte atentia catre o adevarata criticitate - nivelul inadecvat al salarii – limitându-se însă la denunțarea stării de fapt fără a depune eforturi pentru a aprofunda motivele din spatele acesteia. Astfel, de câteva luni dezbaterea se desfășoară astfel: celor care atrag atenția asupra datelor pozitive privind ocuparea forței de muncă, stânga politică și sindicală le răspunde cu un val de „da, dar”: precaritatea este răspândită; salariile sunt mici. Deși prima obiecție este discutabilă, în sprijinul celei de-a doua se invocă o asistență oferită de OCDE.
Problema salariilor inadecvate și răspunsul politic
În ultimul său raport privind salariile, Organizația Țărilor Industrializate a indicat, printre țările mari care aderă la Gotha economiei mondiale,Italia ca cel care a înregistrat cea mai mare scădere a salariilor reale, întrucât salariile în raport cu prețurile (salariile reale, de fapt) au scăzut mai mult. Și nu sunt doar efectele creșteriiinflația legată de consecințele războiului din Ucraina, ci de aspecte structural care vin de departe. De fapt, scrie OCDE, între 1990 și 2020 Italia este singura țară din Uniunea Europeană care a înregistrat o variație negativă a salariilor reale. Pierderea este grea chiar dacă comparăm salariile medii de astăzi în Italia cu cele din 2008, anul crizei financiare care a copleșit sistemul bancar american. Dacă luați în considerare raportul preț-salari astăzi – iată sentința severă care a circulat în mass-media – câștigi mai puțin decât în 1990. Apoi a început un proces de recuperare. Adapt publicat recent a de lucru hârtie editat de Jacopo Sala și Silvia Spattini, care arată că 2024 a marcat un punct de cotitură pentru salariile contractuale în Italia, cu creșteri care au depășit în sfârșit inflația după ani de pierdere a puterii de cumpărare. The recuperarea rămâne insuficientă: În perioada 2019–2024, inflația a erodat salariile, ducând la o pierdere a puterii de cumpărare de 7,1%.
Scăderea salariilor reale în Italia și impactul inflației
Tema salariilor este abordată într-un scurt eseu publicat de Egea intitulat ''Chestiunea salariului'', care constă într-un dialog între Andrea Garnero, economist la OCDE la Paris și Roberto Manie, un jurnalist deja trimis de Republică și un scriitor care s-a ocupat de muncă de-a lungul carierei sale de decenii, care a început atunci când problemele sindicale meritau adesea titluri de prima pagină în cele mai importante ziare. Eseul colectează și organizează lanțuri reale de date oficiale general cunoscute. Principalul interes al autorilor este să caute motivații care au determinat o substanţială înghețarea salariilor (fenomen care este totuși diferențiat pe sector și teritoriu), și pentru a identifica posibile căi de ieșire. Cercetarea pornește de la Protocolul din 23 iulie 1993 semnat de guvernul Ciampi și partidele sociale (a fost prilejul care l-a determinat pe Mania să scrie împreună cu Alberto Orioli prima sa carte pentru Ediesse intitulată „Acordul Sfântului Toma”, în care comentează punctual acel acord pe care Gino Giugni l-a definit Constituția muncii). Meritul pentru acel acord trebuie atribuit definiției arhitecturii negocierea colectivă, cu atribuirea unor roluri specifice pentru fiecare nivel. În timp ce contractul de categorie națională avea sarcina de a menține salariile în concordanță cu inflația (absorbind funcția îndeplinită istoric de indemnizația de urgență, un fel de stabilizator a inflației desființat anul precedent după un deceniu de conflict sindical și politic).
Cauzele structurale ale crizei salariale și soluțiile propuse
Pentru a întări această funcție de protecție, a fost realizată o comparație pe termen mediu pentru a lua în considerare eventualele abateri de la inflația de referință. Principala pârghie pentru creșterea salariilor reale – scrie Mania – într-o situație de scădere a inflației, așa cum a avut loc înainte de creșterea prețului energiei din 2021 (care a înlocuit IPCA), a fost conform Protocolului Ciampi (și acordurilor ulterioare) cea a negociere descentralizată, care a avut o difuzare redusă și datorită structurii de producție dominată de IMM-uri. Va fi doar incapacitatea companiilor de a se dezvolta unul dintre factorii determinanţi ai unei politici salariale inadecvate. Deja în 1997, Comisia prezidată de Gino Giugni în numele guvernului Prodi I identificase pericolul răspândirii așa-numitului contracte pirat, definit, își amintește Garnero, ca un fel de corporatizare a contractului național. Cu mare onestitate intelectuală, autorii – fără a nega necesitatea unui instrument care să măsoare reprezentativitatea actorilor sociali începând din lumea afacerilor – recunosc – diferit de propagandă sindicat – cât de limitat este grupul de lucrători cărora li se aplică aceste modele dumping social (în ciuda faptului că numărul lor este mare și în creștere), în timp ce 97% dintre lucrătorii angajați sunt acoperiți de un contract stipulat de Cgil, Cisl și Uil, care adesea – după o fază inițială de reînnoiri punctuale și fără conflicte – suferă concedii lungi după expirare. Prin urmare, este ușor de imaginat, adăugând anii de durată ai contractelor reînnoite cu timpul necesar pregătirii platformelor de revendicări și negocierii, că acestea ajung să petreacă o perioadă prea lungă de timp într-un regim de invarianta salariala în faţa transformărilor ce pot apărea între timp. Un exemplu în acest sens este vârful inflației între 2021 și 2022.
Salariul minim: probleme critice și posibilități de introducere
Un aspect interesant al eseului este cel legat de cauzele structurale ale crizei salariale, care este urmărită din lipsa de capacitate a Structura de producție italiană să se adapteze la transformările economiei din anii 90, adică la noua competitivitate cerută de globalizarea economiei și depășirea serviciilor asupra producției. Din considerentele autorilor se desprinde o dată la granița dintre două perioade: 1995, când totul se oprește. Din 1950 până în 1995, venitul național italian a crescut cu 30% mai mult decât în alte țări europene; de mai bine de douăzeci de ani situația s-a inversat. Alte țări cresc cu peste 20% mai repede decât noi. Italia a plătit pentru structura sa generală inadecvată ( pmi, L 'ineficiența AP, întârzierile în digitizare, etc.) la creștere și deci la distribuția venitului. Există două moduri – scrie Garnero – de a crește PIB-ul: creste populatia o productivitate, chiar mai bine un mix intre cele doua. În Italia, însă, ambele au fost blocate. Și adaugă că salarii mici se datorează a trei fenomene: cel câteva ore lucrate cu salarii reduse din cauza numărului mare de lucrători cu fracțiune de normă, the discontinuitate din cauza munca pe termen determinat, iar printre locurile de muncă cu normă întreagă cel lipsa salariilor mari peste 40 de mii de euro pe an (doar 9% dintre angajați).
Cauzele salariilor mici și intervenția fiscală
Găsim astfel confirmarea că cea mai semnificativă diferență cu alte țări nu se referă la salariile mici, ci la cele mai mari. Prin impozitare, am putea acționa pentru a îmbunătăți salariile reale. Se remarcă totuși că există o sarcină excesivă pe salarii medii-mari care nici măcar nu beneficiază de decontribuție, întrucât, anterior, beneficiarii lor erau excluși de la prestațiile plătite pe perioada covid, în primul rând, și de criza energiei și materiilor prime, ulterior. Autorii atrag atenția asupra fiscal trage: inflația aparent umflă salariile care sunt erodate în termeni reali, în timp ce cotele progresive de impozitare acționează asupra veniturilor virtuale ca și cum ar fi reale. În acest sens, autorii furnizează date care nu apar în dezbaterea obișnuită pe tema veniturilor. Potrivit unui studiu al lui Marco Leonardi (citat), un metalurgist care între 2023 și 2024 a avut o creștere anuală de 2.691 de euro dar i-a lăsat fiscalului 1.961. În total, în 2024, veniturile din tragerea fiscală au fost între 15,5 și 17,9 miliarde de euro: o cifră care pune rezultatele lupta împotriva evaziunii. În concluzie, autorii revizuiesc problematica salariul minim, subliniind diferit criticitate (în special denaturările sectoriale și teritoriale determinate de o singură sumă la nivelul de bază), deși ambele converg în esență către introducerea acesteia.
