Cele mai recente date au venit de la OIM, Organizația Internațională a Muncii: Din 2008 până în 2024, salariile muncitorilor italieni au pierdut 8,7% din puterea lor de cumpărare. Mai rău, sau aproape, decât toate celelalte economii G20. Am ajuns la capătul clasamentului. Dar problema salariilor în Italia a început să dea semne negative mult mai devreme, în ultimul deceniu al secolului XX. De atunci, veniturile muncitorilor salariați au început să scadă în termeni reali. O accelerare a declinului a venit odată cu recesiunea cauzată de Covid-19 și apoi cu reluarea inflației în 2022.
Cifrele ne spun că din 1991 până în 2023 veniturile reale au scăzut cu 3,4% față de o creștere medie în țările OCDE de 30%. Atunci s-a întâmplat doar în Italia. De ce? De ce au stagnat salariile italienilor de treizeci de ani?
Andrea Garnero, economist OCDE și Roberto Mania, jurnalist, corespondent de multă vreme Republicăau scris o carte, Problema salariului (publicat de Egea) pentru a explica motivele acestui colaps, investigând cauzele și, de asemenea, numeroasele responsabilități. Pentru că nu există un răspuns simplu la o întrebare deschisă de zeci de ani și încă nerezolvată. În dialogul dintre cei doi autori Italia apare cu toate contradicțiile și dualismele ei. Cu birocrația ei ineficientă (inclusiv autoritățile fiscale) împovărată de o concentrare de reguli care s-au îngrămădit ilogic de-a lungul timpului, iar limitele unui model de producție (prea multe afaceri mici, prea multe servicii de calitate scăzută și prea puțini manageri capabili) reticente în a se actualiza. Există o politică distrasă și miop dar şi un sistem de relaţii industriale ghemuite pe sine şi temut de orice noutate.
Desigur, există și excelențe. Există o industrie prelucrătoare (cea a al patrulea, sau poate al cincilea, capitalism) de calitate care permite Italiei să rămână Al doilea mare producător industrial din Europa și printre primele țări exportatoare din lume, dar care încă se luptă să tragă și restul țării împreună cu ea. Din toate aceste motive există o problemă salarială în Italia.
„Stagnarea noastră salarială – scriu Garnero și Mania – s-a mutat în paralel cu blocarea dinamicii PIB-ului și a productivității, un unic cu adevărat absolută în rândul ţărilor OCDE, organizarea celor mai dezvoltate ţări”.PIB stagnant şi productivitatea blocată.Dificultă, cu aceste premise, să ridici salariile.
De fapt, au urmat tendința economiei pentru că nu sunt „o variabilă independentă”. Iar absența presiunii salariale nu a favorizat deloc investițiile în inovare și formare. Acest lucru explică, de asemenea, creșterea ratei de ocupare a forței de muncă, în ciuda creșterii stagnate și, într-adevăr, a productivității stagnate.
Teza celor doi autori este că pentru a ieși din această situație este este nevoie de contribuția tuturor, făcând din problema salariilor un „interes comun”, acţionând pe toate cheile: de la negociere la experimentarea unui salariu minim legal, de la impozitare „inegală” la formare, de la fragmentarea excesivă a muncii la criza de reprezentativitate a sindicatelor şi asociaţiilor de afaceri, de la economia subterană la lipsa investiţiilor, fiind clar că nu există „căi legislative spre dezvoltare”. vor fi săracii pensionari de mâine. Un scenariu îngrijorător dacă ne gândim doar că, potrivit unor estimări, în 2050 13 la sută din populație va avea peste 80 de ani. Nu avem mult timp să nu fim copleșiți de „întrebarea salariului”.
