printre 13 și 15 februarie 1945 peste o mie de avioane aliate britanice și americane au ars până la pământ Dresden, germanul ''Florence''. Datele sunt semnificative: cu două zile mai devreme, pe 11 februarie, Conferința de la Ialta se terminase; La câteva luni după 8 mai, ostilitățile au încetat după capitularea Germaniei. În acel oraș nu exista un obiectiv de natură militară, dar era un centru de tranzit de ajutor pe care Aliații i-au furnizat Armatei Roșii care înainta deja în Germania.
Un bombardament care vizează în mod special populația civilă
Până în toamna anului 1944, zona Dresda a rămas în afara razei de acțiune a bombardierelor aliate. Dar la începutul anului 1945 a apărut problema acordării de sprijin pentru avansul sovietic. Cel din februarie a fost un bombardament fără milă intenționat care vizează populația civilă care a fost lovit chiar și în adăposturi cu dispozitive incendiare. Nu s-a știut niciodată câte victime au fost ale acelei acțiuni militare nemiloase. Populația Dresdei în 1939 era în jur de 642 de mii de locuitori, dar în oraș convergeseră caravane de refugiați care fugeau de ruși și care credeau că vor găsi un refugiu mai sigur în Dresda. Unele surse susțin că refugiații erau până la 200. Cert este că cadavrele au fost găsite până în anii XNUMX.
Desda a avut centre arhitecturale și capodopere de artă
Dresda, deci, după război a ajuns în RDG, așa că reconstrucția s-a desfășurat foarte încet, până la un impuls mai mare după reunificare. Dar frumusețea Dresdei, centru al comorilor arhitecturale iar capodoperele de artă nu au fost niciodată pe deplin recuperate. La 21.51 pe 13 februarie (chiar și atunci era „Marțea Zilei”) alarma raidului aerian a sunat și locuitorii din Dresda s-au repezit în pivnițele caselor lor sau în cele câteva buncăre încă funcționale. În doar opt minute, bombardierii și-au dezlănțuit „sarcina” fatidică. Bombele explozive au distrus toate acoperișurile, ușile și ferestrele, creând un curent de aer care a alimentat incendiile, care s-au extins prin oraș datorită bombelor incendiare.
Al doilea val au început atacurile asupra Dresdei a doua zi la ora 1.23. Fără electricitate, sirenele trebuiau acționate manual. La acea oră focul din oraș era atât de înspăimântător, încât se vedea de la o sută de kilometri depărtare; coloana de fum s-a ridicat până la 4.600 de metri. Operațiunile de stingere au fost oprite, iar temperaturile ridicate au topit sticla și metalul. Locuitorii orașului au murit din cauza arsurilor soc termic și sufocat în adăposturi de fumul de ardere sau de lipsa oxigenului. Un al treilea val de aeronave, cunoscut sub numele de Plate Rack, format din 254 de bombardiere Lancaster încărcate cu cinci sute de tone de material exploziv, inclusiv faimosul bombe de succes bombe de două tone, numite așa pentru capacitatea lor de a distruge un întreg bloc, au zburat deasupra Dresda pentru a-și arunca sarcina utilă mortală, demolând puținele clădiri rămase în picioare.
În 1949, a patra Convenție de la Geneva a luat naștere în memoria masacrului
Ruinele Dresdei rămân în flăcări mai mult de o săptămână. Mai mult, înainte ca naziștii să piardă controlul asupra cerului din septembrie 1940 până în mai 1941, Londra a fost bombardată de 71 de ori de sute de avioane. Conștient de aceste tragedii, acordul a fost semnat în 1949 IV Convenția de la Geneva referitoare la protecția civililor în timp de război. Dar, din păcate, am avut prea multe cazuri în care aceste garanții nu au fost garantate sau chiar adecvate.
Astăzi există o atenție deosebită pentru locuitorii din Fâșia Gaza care par a fi (pentru a-l parafraza pe George Orwell) mai „civilizați” decât cei care s-au trezit sau sunt încă victime ale războaielor și agresiunii. Există însă o diferență substanțială între cazurile pe care le-am amintit în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, când obiectivul era tocmai populația civilă cu scopul de a slăbi rezistența inamicului și implicarea persoanelor protejate de Convenție ca un „efectul colateral”” al conflictului în sine, mai ales atunci când oamenii protejați, adică civilii, devin „scuturi umane” ale forțelor de luptă. De altfel, reamintim că articolul 34 interzice luarea de ostatici.
