În ceea ce privește coordonarea finanțelor publice și a sistemului fiscal, reforma introduce două modificări. Primul vizează articolul 117 care transferă „coordonarea finanțelor publice și a sistemului fiscal” din competența concurentă în cea exclusivă a statului. În acest sens, reforma corectează ceea ce nu poate fi considerat decât un exces de zel federalist din partea legiuitorului din 2001. Este evident că, dacă coordonarea este o chestiune - și nu, de exemplu, concertare - responsabilitatea nu poate fi decât o problemă. atribuite Statului (singurul, de altfel, care are responsabilitatea de a respecta constrângerile bugetare vis-a-vis de Uniunea Europeană și, de fapt, de piețe).
A doua modificare se referă la articolul 119, potrivit căruia autonomia financiară și fiscală a Regiunilor și Autorităților Locale nu mai poate fi exercitată doar „potrivit principiilor coordonării finanțelor publice și a sistemului fiscal”, ci „potrivit prevederilor legea statului în scopul coordonării finanțelor publice, a finanțelor publice și a sistemului fiscal”.
Această schimbare a fost criticată de campionii federalismului, dar în realitate se limitează la a explicita ceea ce fusese deja stabilit de mult timp de Curtea Constituțională, de exemplu cu sentința nr. 37 din 2004, care indicase ca fiind necesară „intervenția legiuitorului de stat, care pentru coordonarea întregii finanțe publice, va trebui nu numai să stabilească principiile pe care legiuitorii regionali vor trebui să le respecte, ci și să stabilească larg. liniile întregului sistem fiscal, și să definească spațiile și limitele în care se poate exprima puterea de impozitare a Statului, Regiunilor și, respectiv, a organelor locale”.
Mai mult, Curtea a afirmat de mai multe ori că în cadrul de reglementare actual - adică cel rezultat din reforma din 2001 - nu pot exista taxe care să poată fi definite ca „proprie” regiunilor în sensul definit de articolul 119 din Constituție: există, potrivit Curții, numai impozite instituite și guvernate de legile statului, singura particularitate a cărora este că veniturile lor sunt atribuite regiunilor.
Nu înțelegem așadar preocupările celor care se tem de o limitare excesivă a autonomiei financiare pe care autoritățile locale au obținut-o prin reforma constituțională din 2001. Nu numai pentru că Curtea a delimitat deja limitele acestei autonomii într-un mod destul de restrictiv, ci și pentru că acea autonomie, de fapt, nu a fost niciodată pe deplin realizată.
Datele Curții de Conturi mărturisesc acest lucru: luând în considerare cheltuielile publice net de cele pentru asigurări sociale și ajutoare sociale, din 2001 până în prezent componenta locală (Regiuni, Provincii și municipii) reprezintă o pondere aproape constantă, în jur de 55% din total. totalul administraţiilor publice. Nici după 2001, nici după aprobarea Legii Calderoli din 2009 – care avea ambiția de a implementa pe deplin federalismul fiscal – nu există vreo tendință de creștere. Același lucru este valabil și pentru venituri, a căror componentă locală a rămas aproape neschimbată la 20 la sută din total.
Ideea este că, dincolo de proclamații și având în vedere situația datoriei noastre publice, guvernele au fost nevoite să țină sub control strict finanțele entităților locale și au reușit să facă acest lucru, deși cu prețul unor tensiuni formidabile care au pus de multe ori în pericol stabilitatea. . Au făcut acest lucru punând limite, permise de anumite hotărâri ale Curții Constituționale, asupra celor mai variate tipuri de cheltuieli: consultanță, cifra de afaceri, salariile publice și chiar numărul și salariile consilierilor regionali etc. Singurul articol care pare să fi scăpat parțial de control și în care pândesc risipa și inegalitatea, este cel al achiziției de bunuri și servicii, care a trecut de la 23,6% din totalul cheltuielilor locale în 2001 la 29,5 în 2014. Guvernele au exercitat întotdeauna control strict asupra veniturilor locale, posibil prin numeroase hotărâri ale Curții, așa cum demonstrează suișurile și coborâșurile Irap, suprataxele Irpef sau ICI-IMU-TASI.
Dacă adăugăm la aceasta considerația că nimic nu împiedică Statul să definească, cu dreptul comun, alte domenii de autonomie financiară în favoarea entităților locale și că, de altfel, noul articol 116 lasă posibilitatea implementării unor forme de federalism diferențiat în favoarea regiuni cu conturile în regulă, este ușor de înțeles că obiectivul reformei nu este acela de a zădărnici un federalism sănătos și eficient, ci de a evita risipa și dublarea.
Reforma nu mortifică așadar federalismul fiscal, ci dă stabilitate structurii actuale, punând și bazele depășirii risipei, care pândește mai ales în achiziții, întrucât ridică principiul costurilor și nevoilor standard, care, după cum se știe, are a fost principalul – și care poate fi împărtășit – punctul forte al susținătorilor federalismului.
Pe scurt, reforma clarifică cine ce face; se pun bazele pentru a elimina risipa și dublarea; este redusă incertitudinea pentru cetățeni și întreprinderi cu privire la momentul și metodele de implementare a regulilor; sunt favorizate investițiile care sunt descurajate astăzi de existența unor reguli care se suprapun între niveluri de guvernare și diferă în mod nejustificat între teritorii; pe de altă parte, stimulentul, care rămâne un pilon fundamental al sistemului, de a concura pentru a atrage investiții, dezvoltare și locuri de muncă nu este mortificat.
Extras din „L'Economia del Sì”, editat de Irene Tinagli. Descărcați aici document Grâu integral.
