Este un glumă ce bine se potrivește subiectului pe care ne propunem să le abordăm. Un centiped este împovărat de probleme de mobilitate pentru că în fiecare zi – din anumite motive – are un picior care îl doare. Apoi decide să meargă la bufnița, înțeleptul pădurii, și să-i ceară sfatul. Bufnița – după ce a ascultat povestea – are nevoie de câteva minute pentru a reflecta și a răspunde: „Este o întrebare – spune el – de calculul probabilității. Cu toate picioarele pe care le ai, ai o rată foarte mare de a deveni schilod. Ar trebui să devii un pui; deci – cu doar două picioare – ai reduce șansele la 50%”. Luminat de atâta înțelepciune, centipedul cere imediat explicații despre cum să realizeze transformarea sugerată. Iar bufnița răspunde: „Draga mea, ți-am arătat linia, trebuie să te ocupi de aspectele tehnice”.
În Italia, de mult timp și în toate împrejurările, ne spunem asta salariile sunt mici (cum este, de altfel, certificat de către organismele internaționale competente). Pentru i sindicate subiectul a devenit ''reduta Valtellina'' dupa ce nu mai sunt in stare sa etaleze (pentru ca contrazise de tendinte care se stabilizeaza in directii opuse) "precaritatea rampanta", incat liderii lor profita la fiecare pas de ea. din următoarea analiză: „E adevărat, ocuparea forţei de muncă este în creştere, dar salariile sunt mici”.
Avertismentul lui Draghi: „Modelul economic european trebuie să se schimbe”
În sfârşit - cu toată greutatea autorităţii pe care o aduce cu ea - de asemenea Mario Draghi a revenit la subiect, chiar luând-o în contextul unuia politică economică diferită care ar trebui să fie în centrul inițiativei Uniunii Europene dacă dorește evita un declin inexorabil într-un sfert de secol. Vorbind la Paris la Simpozionul anual al Centrului pentru Cercetare în Politică Economică (Cepr), fostul premier a susținut că, în fața unei Chine mai puțin favorabile producătorilor europeni și a riscurilor unei mișcări protecționiste a noii administrații americane conduse de Donald Trump,Europa trebuie să-și schimbe modelul economic, astăzi bazată mai ales peexporturile. „Politicile europene au tolerat creșterea scăzută a salariilor ca mijloc de creștere a competitivității externe, exacerband ciclul slab venit-consum, prin renunțarea la utilizarea spațiului fiscal pentru a contracara cererea internă slabă.” Dar astăzi – a subliniat Draghi – acest model economic se bazează pe cererea externă și pe niveluri scăzute ale salariilor „nu mai este durabil”. În esență este necesar crearea condițiilor pentru consolidarea pieței interne astfel încât să compenseze – printr-un venit mai mare – eventualele dificultăţi ale exporturilor. Un avertisment, asta, care este mult mai mult crucial pentru Italia, a cărei structură de producție este condusă de exporturi.
Dar analiza lui Draghi merge și mai departe în „întoarcerea pe dos ca o mănușă” politica economică urmată până acum - a subliniat fostul președinte al BCE - precizând că chiar și sensul de „reformă structurală” sa schimbat. „Acum zece ani, termenul se referea în principal la creșterea flexibilității pieței muncii și la strângerea salariilor. Astăzi înseamnă creșterea productivității fără a înlocui munca, ci mai degrabă prin recalificarea oamenilor.” Calea principală constă în creștere prin a productivitate crescuta ca o problemă centrală a competitivităţii. Dacă Europa continuă cu ritmul mediu de creștere a productivității din 2015, în 25 de ani – potrivit lui Draghi – economia continentală va avea aceeași dimensiune ca și astăzi, în timp ce cheltuielile pentru pensii, energie, apărare și digitalizare cresc. Chiar și cu tot respectul și stima cuvenite lui Draghi, considerentele sale amintesc de cele ale bufniței până la centiped; și, mai general, corul care strigă pentru salarii mai mari seamănă cu un dans tribal ale cărui ritualuri ar trebui să facă ploaia.
Criza relațiilor industriale și problema contractelor
În Italia am ajuns la punctul (vezi cererile grevei generale din 29 noiembrie) că problema majorării salariilor este de competența guvernului și nu numai a sectoarelor în care acesta este angajator. Nu se poate spune că actualul guvern - pe calea trasată de executivul prezidat de Mario Draghi - nu a făcut uz de spatiul fiscal disponibil pentru a contracara cererea internă slabă. Decontribuția a devenit structurală și, pentru prima dată în ultimii ani, în bugetul 2024 reducerile din reevaluarea pensiilor au servit la finanțarea - prin decontribuție - a creșterii salariilor. Mario Draghi raportase acest lucru în Prefața către PNRR decalajul istoric de productivitate: „În spatele dificultății economiei italiene de a ține pasul cu alte țări europene avansate și de a-și corecta dezechilibrele sociale și de mediu, se aflătendinta de productivitate, mult mai lent în Italia decât în restul Europei. Din 1999 până în 2019, PIB-ul pe oră lucrată în Italia a crescut cu 4,2%, în timp ce în Franța și Germania a crescut cu 21,2 și, respectiv, 21,3%. Productivitatea totală a factorilor, indicator care măsoară gradul general de eficiență al unei economii - a remarcat premierul de atunci - a scăzut cu 6,2 la sută între 2001 și 2019, față de o creștere generală la nivel european”.
Când era încă prim-ministru, Draghi, vorbind cu Adunarea Confindustria, reușise problema. Amintind anii de aur ai miracol economic „Trebuie să ne întrebăm – a spus președintele – de ce acele rate de creștere au fost întrerupte începând cu anii ’70”. De aici a pornit descrierea schimbărilor din cadrul internațional care „rupseseră jucăria”: abandonul sistemului Bretton Woods, prețul petrolului, sfârșitul războiului din Vietnam, marea inflație. Totuși, a adăugat Draghi, în acest context internațional dificil, unele țări s-au confruntat cu succes cu o situație atât de complexă. Țara noastră nu a reușit o operațiune de dimensiuni similare. „Și o caracteristică care separă aceste țări de Italia – a subliniat premierul – este tocmai cea sistemul de relații industriale. În aceste țări, relațiile industriale, deși stimulate și stresate de ceea ce se întâmpla în jurul lor, erau bune relații industriale. La noi, la sfârșitul anilor ’60, da asista la distrugerea totala a relatiilor industriale".
Aceste considerații au trezit la vremea a cuibul de controverse al viespelor de către sindicate. Poate că premierul se întorsese prea departe, dar este inutil să negem că astăzi unul dintre principalele motive pentru salariile mici constă tocmai în criza relațiilor industriale și inadecvarea structurii negocierilor. Când pivotul modelului de negociere colectivă este contractul sectorial național, rezultatul nu poate fi decât cel al „Lovituri ratate” mai ales într-o fază istorică în care schimbările au devenit mult mai rapide și mai bruște. Evident, realitatea este complexă: într-o țară în care prezența IMM-urilor este complet predominantă, este greu de identificat o acoperire mai bună garantată decât negocierile naționale. Dar problema rămâne. Când valabilitatea unui contract naţional este de 3-4 ani si pentru reinnoirea lui - daca lucrurile merg bine - este nevoie de cel putin inca un an (dar uneori sunt necesare timpi mult mai lungi) este clar ca intr-o perioada atat de lunga de timp pot aparea evenimente care sa destabilizeze sistemul macroeconomic. cadru care a servit drept referință pentru reînnoire. Gândiți-vă, de exemplu, la inflație. După o perioadă în care urma sa pierdut, în ultimii ani s-au produs evenimente neașteptate care au dus la un vârf, mai ales că sistemul de reevaluare, IPCA, a fost conceput special pentru a exclude așa-numita inflație importată (adică costul materiilor prime).
Negocierea colectivă: evoluție și limite
Protocolul din 1993 prevedea a momentul verificării tendinţei inflaţioniste la jumătatea perioadei de valabilitate a contractului național care avea sarcina de a apăra puterea de cumpărare după desființarea așa-numita scară rulantă. În plus, este firesc ca contractul național să fie condiționat de sustenabilitatea acestuia chiar și de companiile marginale. Negocierea descentralizată a dobândit un rol tot mai mare. The politici fiscale, în favoarea negocierilor locale și a formelor de bunăstare corporativă, au adus o contribuție decisivă la inovarea structurilor și conținutului negocierilor colective. Dar în decenii mai recente, am trecut astfel dintr-o fază istorică în care statul a fost cel care a delegat partenerilor sociali definirea problemelor cruciale ale raportului de muncă, la altul în care se întâmplă contrariul; în care marile organizaţii de masă preferă să direcţioneze politica şi puterea legislativă spre decizii pe care fiecare le cultivă acasă fără a fi în măsură să le împărtăşească.
„Naționalizarea” salariilor
Gândește-te la asta povestea celor patru referendumuri promovat de CGIL căreia i se încredințează cadre de reglementare care în alte momente istorice ar fi fost negociate. În ultimii ani am mers și mai departe, începând o fază reală „naționalizarea salariilor”, în sensul că legea a devenit ultimul refugiu al organizațiilor sindicale incapabile în ansamblu să facă față și să rezolve problemele grave ale fazei actuale. Acum Statul: oferă stimulente companiilor pentru angajare; impozitează o cotă din ce în ce mai mare din contribuțiile la asigurările sociale pentru a reduce „pana” în favoarea salariilor lucrătorilor; asigură indemnizația de includere. Ca să nu mai vorbim de subvenții, ajutoare și băuturi răcoritoare. Dacă am adăugat și salariul minim legal, politicile publice ar prelua negocierea și ar influența direcția și sarcinile acesteia. Nu ar fi vorba despre, asa cum a propus si CNEL si asa cum a fost prevazut de legea 92/2012 si de Legea locurilor de munca pentru protejarea sectoarelor care nu fac obiectul negocierii colective, dar in practica - acest aspect a fost neglijat in dezbatere - sa se introduca o scara rulanta falsa dar cu efecte la fel de critice, in vremuri in care inflatia a devenit din nou viu și amenințător. Practic și reînnoiri de contracte ar deveni materie a unei operațiuni externe condiționate de un fapt: cu 9 euro pe oră, 3/5 din salariu ar fi definite de proceduri și criterii străine logicii și medierii de negociere, care este în mod normal punctul de echilibru între toate variabilele referitoare la autonomia contractuală a subiecţilor colectivi reprezentativi.
Il cercul „naționalizării salariilor” nu a putut să nu ajungă la o instanță de judecată. Acolo Casare a început să emită sentințe în baza cărora judecătorul sesizat este singurul care să constate definitiv care este remunerația „proporțională” și „suficientă”. la articolul 36 din Constituție. Potrivit jurisprudenței consolidate de zeci de ani, judecătorul a recunoscut aceste cerințe la tarifele stabilite prin contractele stipulate de cele mai reprezentative organizații. Conform noii orientări a Curții Supreme (după sentința „istorica” nr.27711, în fiecare săptămână apare câte una) nu doar contractul, ci nici măcar legea nu poate împiedica judecătorul să se pronunțe asupra adecvarea constituțională a cuantumului remunerației conform articolului citat. Un pic ca povestea „țărilor sigure” când vine vorba de repatriere. Scriitorul găsește „subversivă” această orientare jurisprudențială în materie de angajare. Tocmai pentru că îl determină pe judecător să evalueze în mod abstract, pe baza convingerii sale, un tarif care nu este o variabilă independentă a procesului de producție, punând la îndoială rezultatul acelui conflict de interese care stă la baza activității de reprezentare și negociere.
Dacă am ajuns la punctul de intruzivă și de a pune sub semnul întrebării o societate care își asumă libertățile economice ca o componentă integrată a libertăților politice, înainte de a fi prea târziu ar fi bine să ne dăm seama de efectele produse de o lege privind reprezentarea care ar permite unei justiții în general „totalitare” să intre în viața asociativă a organizațiilor sindicale cu sfidarea principiilor unei societăți pluraliste și cu încălcarea paragrafului 1 al articolului 39 din Constituție („organizația sindicală este liberă” ) care - luați act - este singura lege actuală pe care se bazează sistemul sindical.
