L "ultimul Consiliu European extraordinar a dat o accelerare notabilă planurilor europene de convergenţă către a politica comună de apărare. pachet pregătit de Comisia condusă de Ursula von der Leyen, chemat ReArm EU, Cu 800 de miliarde de cheltuit pentru producția de război a obținut o aprobare inițială de principiu din partea tuturor statelor membre. Următoarea numire, care probabil va intra în mai multe detalii, este stabilită pentru Consiliul European din 20 și 21 martie.
Șocul dat Europei pare să fie atât de puternic încât a declanșat a noua fază politică a integrării europene, de data aceasta pe terenul cooperării militare. Richard Sessa Este președinte al prestigioasei Societăți Italiene pentru Organizarea Internațională (SIOI) și în lunga sa carieră diplomatică a fost ambasador la Belgrad, Teheran, Beijing, reprezentant permanent al Italiei la NATO, precum și un colaborator foarte apropiat în diferitele experiențe ministeriale și guvernamentale ale președintelui Giulio Andreotti.
Ambasador Sessa, care este valoarea politică a acestui ultim Consiliu European?
„Conștientizarea dobândită de Europa că apărarea comună își finalizează procesul istoric de construcție. Accelerarea în această direcție a fost dată de dezangajarea americană din ce în ce mai clară, sau dacă vrem să o numim altfel, redefinirea rolului Statelor Unite în cadrul NATO și față de Europa”.
Procesul de integrare se va relua nu pe o temă economică, ci cu ReArm EU.
„Dimensiunea militară făcea deja parte din planul inițial al părinților fondatori ai Europei. Alcide De Gasperi știa însă bine că dimensiunea militară europeană va necesita decenii și va fi construită doar atunci când va fi percepută ca o nevoie primordială de cetățenii europeni, nu doar de clasele politice. Astăzi a devenit așa sub o dublă împingere: cea a Statelor Unite, dar și datorită lui Putin, același care a revitalizat Alianța Atlantică, în brațele căreia s-au repezit mai întâi Finlanda și apoi Suedia. În urmă cu ceva timp am susținut că Putin ar trebui să aibă un monument ecvestru în fața sediului NATO, astăzi ar trebui să aibă unul și în Rue de la Loi, în fața clădirilor Comisiei Europene și ale Consiliului”.
Mai mult, marile familii politice europene sunt de fapt pe aceeași pagină.
„Ei bine, da. Mai presus de toate, există o anumită unitate între populari și socialiști, care este rodul unui consens asupra a ceea ce poate și trebuie să unească, mai degrabă decât asupra a ceea ce ar putea diviza. Ceea ce poate uni este simplu: haideți să ne organizăm în Europa pentru a avea autonomie strategică totală. Ceea ce înseamnă într-un limbaj și mai simplu: să fim gata să ne apărăm, dacă este necesar.”
Socialiștii europeni au scris că ne confruntăm cu cea mai mare amenințare la adresa securității europene din 1945. Este posibilă o Europă cu mai multe viteze în politica de apărare?
„Logica unei Europe cu mai multe viteze va deveni din ce în ce mai importantă în viitoarele procese de integrare, spun asta ca un europeist bătrân și convins. Alternativa este o Europă care se descurcă, mulțumită să facă știri, mai degrabă decât să fie un protagonist al istoriei. Timpul ambiguității a trecut, am văzut ce a făcut Putin în Ucraina și ce continuă să facă, profitând de dezangajarea americană. Acest lucru ar putea reprezenta, de asemenea, o amenințare reală pentru noi, europenii. Indiferent de cei care astăzi încă mai au necazuri în a folosi numele exact pentru a defini ceea ce face Putin”.
La cine se referă?
„Mă refer la cei care cred că războiul este ca un meci de fotbal, în care o monedă în centrul terenului decide cine dă startul. În război știi întotdeauna cine începe.”
Cât de departe va ajunge activismul lui Emmanuel Macron privind trupele de menținere a păcii din Ucraina, umbrela nucleară franceză și cheltuielile pentru apărare?
„Nu ar trebui să fim prea surprinși de activismul lui. Acest lucru este valabil și pentru englezii care par a fi printre cei mai hotărâți în această fază, până la punctul de a se apropia în mod clar mai degrabă de Europa decât de Statele Unite. Dacă trebuie să construim o armată europeană, obiectiv care cu siguranță nu poate fi atins în câteva luni, nu putem ignora faptul că Franța și Marea Britanie au aproximativ 500 de focoase nucleare, care trebuie să fie deja considerate astăzi în logica unei descurajare nucleară europeană. Într-o fază istorică atât de delicată, statele membre vor trebui să depună un efort enorm pentru a depăși geloziile de înțeles, având clar, mai ales în rândul fondatorilor Uniunii Europene, obiectivul comun al necesității de autonomie strategică”.
Printre fondatorii Europei se numără Italia...
„Cu siguranță, Italia este purtătoarea unor mari valori, precum europeismul și atlantismul, împărtășite încă de la nașterea procesului comunitar și chiar astăzi”.
La Cât poate dura poziția de mediere a guvernului italian între SUA și Uniune?
„Opțiunile atlantice și europene au fost cele două referințe fundamentale ale politicii noastre externe de decenii și în 1979 aceste alegeri au fost reafirmate de Parlament cu două rezoluții identice în Cameră și Senat. Prim-ministrul nostru, subliniind importanța componentei atlantice, se mișcă în continuitate cu angajamentul internațional al Italiei. Și este și mai important să facem acest lucru într-un moment în care Statele Unite par să-și dorească cu adevărat să-și redefinească rolul în cadrul NATO și al Europei. Este clar că noi europenii trebuie să ținem cont de această situație, la care niciunul dintre noi nu și-ar fi imaginat vreodată că ar putea ajunge, și spun asta în acest caz ca un bătrân atlantist convins”.
Dar într-un astfel de cadru, printre altele, de realiniere a marilor parteneri europeni, are sens ca Italia să joace jocul pe deplin în Europa sau în actul de echilibru al unui atlantism care pare să fi îmbătrânit cu decenii în câteva zile?
„Mi-am amintit care sunt pietrele de temelie ale acțiunii internaționale a Italiei. Este corect, de înțeles, că Italia încearcă să reafirme centralitatea unei relații istorice cu SUA. Dar tragedia aici este că Statele Unite sunt cele care le spun europenilor, în termeni siguri, că trebuie să se gândească la propria apărare. În ultimele două luni, toate principiile care au guvernat relațiile internaționale în ultimii 80 de ani au fost puse în discuție și s-au destramat. Susțin că astăzi lumea s-a „demontat”: vechile reguli definite în 1945 și în anii care au urmat par complet depășite”.
Este plauzibil să ne gândim la o decuplare în politica comună de apărare între Washington și statele membre ale Uniunii?
„Apar noi echilibre, poate o nouă Yalta. Roosevelt a ținut cont de ceea ce a susținut Stalin și și astăzi mi se pare că există o situație cu multe asemănări. Decuplarea? Dacă ne uităm la ultimele declarații și măsuri luate de Washington, poate că acest lucru se întâmplă deja. Cu siguranță, Trump împinge procesele într-un ritm foarte rapid, dar să nu uităm că predecesorii săi au cerut din ce în ce mai mult să ne gândim mai mult la apărarea noastră.”
Vechea teză conform căreia Statele Unite trebuie să aibă grijă de Pacific...
„Din un anumit punct de vedere, da, ca funcție anti-China. Dar, așa cum am spus, ideea dezlegarii de Europa s-a născut cu mult înainte de Trump. Americanii ne-au arătat clar de mai multe ori că nu mai intenționează să susțină efortul enorm al unei prezențe militare pe scară largă în Europa și în lume. Uităm că din 1941, americanii își trimit fiii în uniformă în fiecare colț al globului”.
Într-un vechi interviu la Limes, președintele Francesco Cossiga a explicat de ce politica externă a făcut ca Italia să își piardă progresiv influența. Dacă Europa reușește să-și atingă propria dimensiune militară în viitorul apropiat, va deschide aceasta o mare oportunitate pentru Italia?
„Italia are un rol de jucat în Europa și în politica internațională. Este important, totuși, să arătăm coerență și continuitate, care astăzi nu pot fi decât europenism și atlantism, știind totuși că solidaritatea atlantică ar putea suferi schimbări profunde. Trebuie deci să fim pregătiți să luăm decizii concrete, chiar și fără precedent, care să consolideze componenta europeană a politicii noastre externe”.
Ar trebui forțele armate italiene să se pregătească pentru un rol în Ucraina?
„În acest punct este bine să fie clar. Președintele Meloni a spus-o și președintele Mattarella a reiterat-o cu claritatea sa obișnuită: nu are sens în acest moment să ne gândim la o prezență militară italiană în Ucraina. Mai întâi trebuie să ajungem la un armistițiu, apoi ne-am dori cu toții o pace, pe care nevinovați o definim deja drept justă și de durată, știind că din 1945 până astăzi nu a existat niciun conflict care să se fi încheiat cu un tratat de pace. Atunci va trebui neapărat să construim un cadru pentru garanțiile internaționale de securitate. Abia atunci se va putea ipoteza o prezență militară ca garanție. O prezență care va necesita un consens politic european, moment în care toate articulațiile naționale europene vor trebui să se organizeze. În opinia mea, este prematur să vorbim chiar despre prezențe militare sub umbrela NATO și ONU”.
Perché?
„Să fim sinceri: americanii și rușii nu vor NATO și nu o vor dori niciodată. ONU? Dar bineînțeles că ar fi pălăria ideală pentru o misiune de acest gen, dar să nu uităm că o astfel de pălărie trebuie să treacă prin Consiliul de Securitate și știm bine cine sunt membrii permanenți ai acelui consiliu”.
