Fai-Cisl, Flai-Cgil și Uila-Uil au semnat ieri, la propunerea Unionfood, Assobirra și Ancit (crescători de pește), asociații aparținând Federalimentare, un contract colectiv național de reînnoire a contractului colectiv de muncă din industria alimentară.
Debutul semnării acordului a fost dat de adunarea delegației de negociere a Fai-Flai-Uila, la care au participat 180 de delegați prin video link. Acordul, subliniază semnatarii, recunoaște extraordinarul rolul jucat de lucrătorii din sector în perioada de urgență Covid-19, simțul responsabilității și angajamentul pe care l-au luat pentru a se asigura că produsele din lanțul de aprovizionare nu au lipsit pe mesele italiene; reiterează valoarea relațiilor sindicale datorită cărora a fost posibilă gestionarea dificultăților cauzate de urgența sanitară în companiile din sector; confirmă centralitatea contractului colectiv naţional de muncă.
Semnatarii păstrează un profil scăzut cu un stil de comunicare esențial. Dar nu totul a decurs bine, mai ales între industriașii, care s-au divizat pe plan intern și a căror Asociație (Federalimentare) ar putea să nu supraviețuiască cutremurului. Este primul incident grav de natură sindicală pe care noul președinte al Confindustria, Carlo Bonomi, se trezește să îl gestioneze pe plan intern.
Limita contractelor colective naționale de muncă, care includ realități foarte inegale, se confirmă în continuare în această poveste. Negocierile pentru reînnoirea contractului național în sectorul alimentar au pus în față multinaționale, bere și piscicultori care sunt membri ai Federalimentare (asociația care grupează firme din sector) cu restul companiilor din sector care, deși mai mici în dimensiune, ar reprezenta 60 % din angajații din industrie. O diviziune în cadrul antreprenorilor care a dus la un acord „separat”., dar de data aceasta între sindicate și giganții sindicatului alimentar italian, care include companii precum Ferrero și Barilla, berării și crescătorii de pește.
Pentru alte realități se deschide un viitor contractual de discutat dacă nu te hotărăști să dai înapoi. Multinaționalele și companiile mai bine structurate au în mod obiectiv o mai mare „capacitatea de plată” în comparație cu celelalte realități și la fel de grăbiți să lase în urmă reînnoirea contractului pentru că una peste alta văd o situație favorabilă a pieței.
Până la urmă, contractele sunt produsul nu numai al forței contractuale a muncitorilor, ci și al stării reale a firmelor care le semnează. În această împrejurare, sindicatul, deși conștient de deschiderea unui litigiu cu firmele care rămân excluse din acesta, a făcut virtute de necesitate semnând în interesul acelor lucrători care vor beneficia de acesta.
Celelalte companii din macro sectorul alimentar, mai devreme sau mai târziu, vor defini dacă vor să acționeze în termeni asociativi un alt contract conditionat inevitabil si de situatia lor economica sau de la noi oportunități de piață. Pe de altă parte, semnarea unui acord prea scump înseamnă și împingerea de pe piață a companiilor marginale și a angajaților acestora. Dacă numărul acestor firme ar fi semnificativ, ar fi ușor de înțeles alegerea companiilor „minore” de a lua drumuri diferite în sfera contractuală față de cea a multinaționalelor și a realităților mai solide.
Este greu de înțeles astăzi dacă ceea ce s-a întâmplat ar putea aduce apă la modelul contractual german în care există un contract colectiv național pentru un singur sector dar care prevede ca firmele și lucrătorii care decid să facă acest lucru, să părăsească sistemul și să creeze contracte de firmă autonomă, așa cum a făcut regretatul Sergio Marchionne în dosarul Fiat-Chrysler. Bineînțeles că merge în acea direcție.
