La 21 septembrie 1979, la ora 8 dimineața, un comando terorist a fost asasinat în prag, în timp ce se îndrepta spre muncă la Mirafiori, inginerul Carlo Ghiglieno, director de planificare strategică pentru sectorul auto Fiat.
Terorismul lovește Fiat
Organizația teroristă de extremă stângă și-a revendicat crima în aceeași dimineață Prima linie, dintre care unul dintre conducători, „comandantul Alberto”, era Marco Donat Cattin, fiul de mai multe ori ministru al Republicii și șef creștin-democrat Carlo Donat Cattin, așa cum a reieșit în anii următori din dezvăluirile unui pentito.
Nu știam toate astea în acea dimineață tragică. Ne-am confruntat cu încă un atac sângeros care în acei tragici ani șaptezeci a lovit Torino și oamenii săi, împușcați în picioare sau uciși: polițiști și carabinieri, avocați, jurnaliști, profesori universitari, administratori locali, dar mai ales.sau managerii și șefii Fiat (trei uciși și șaptesprezece răniți la picioare, pe lângă răpiri).
Au fost ani în care conflict sindical făcea furie în toate sectoarele țării, în fabrici, în transportul public (urban, feroviar și aerian), în școli, în sănătate, peste tot.
Relațiile dintre companii și sindicate (metalurgiști, chimiști, textile) au fost dificile. Nu fusese de niciun folos acordul Confindustria privind punctul unic de contingență, dorită de președintele său, avocatul Gianni Agnelli și de Luciano Lama, secretarul general al CGIL, care se amăgiseră că ar putea preveni conflictele salariale recurgând la instrumentul consolidat al CGIL. scară rulantă. Mai mult, acordul ar fi declanșat spirala salarii-preț care ar fi dus la o inflație anuală de două cifre timp de un deceniu.
Relația dificilă dintre Fiat și sindicate
În Fiat criticitatea relaţiilor sindicale începuse deja la sfârşitul anilor şaizeci, cu protestul tineresc de la şaizeci şi opt şi toamna fierbinte din şaizeci şi nouă, cu tot ce decurgea din ele, precum diminuarea meritului şi dragostea pentru munca bine făcută, aspecte care distinsese întotdeauna pe vechii muncitori Fiat, cunoscuți pentru că știau să facă, după cum spuneau ei, barbisul (musața) tot la muște.
Dimpotrivă, conflictul permanent și antagonismul au fost valorile care au inspirat unirea.
În acel deceniu, nu trece un sezon contractual național și corporativ care să nu fie un prevestitor greve interne cu marșuri „măturătoare”. prin ateliere și birouri, cu șefi și angajați nestăpâniți, forțați, uneori, cu piciorul în fund, să defileze cu steagurile roșii ale sindicatului în mână, sau prin pichete dure de „persuasiune” la intrări în totalul grevelor de 8 ore pe tură.
Și apoi, pentru a apăsa pe închiderea litigiului contractual, cel ritul „ultimului umăr” cu blocarea unităților chiar și pentru o săptămână.
Un iad care de multă vreme este subestimat sau nu este perceput de opinia publică și de forțele politice și sociale. Liderii sindicali înșiși au pierdut controlul asupra situației din fabrică.
După toamna fierbinte a lui şaizeci şi nouă, şi în pofida procedurilor de constituire a reprezentanţilor sindicatelor companiei prevăzute de Statutul Muncitorilor din 1970, sistemul de reprezentare sindicală în fabricile Fiat nu are loc prin cooptarea celor mai bine pregătiți ci se bazează pe principiile democrației directe cu delegații adunați în „comitete de întreprindere”.
Delegatii sunt alesi de catre lucratorii din grupa proprie omogena, cu proceduri neformalizate si foarte aproximative, indiferent de militanta sindicala: sindicatul le asigura apoi acoperirea reprezentantilor sindicali pentru a putea folosi avizele sindicale si garanţiile prevăzute de Statutul lucrătorilor.
Deci vin a îmbarcat cele mai rele elemente, cei care reușesc să coaguleze antagonismul și agresivitatea într-o populație muncitoare, mai ales pe liniile de asamblare, a imigrației recente din sud, care își revarsă toată neliniștea socială în fabrică în trecerea de la o cultură țărănească la o cultură industrială neasimilată încă.
În această situație de conflict permanent și de guvernare dificilă a fabricilor, teroriștii se insinuează cu pricepere tactică.
Teroriștii intră în fabrică
Primii teroriști intră în fabrică grație mecanismelor de pornire în vigoare la acea vreme cu așa-numitele „apel numeric” către Oficiul pentru Ocuparea Forței de Muncă, fără nicio posibilitate de selecție și evaluare a personalului, confuzi printre miile de muncitori angajați în fiecare an pentru a compensa pierderile de eficiență a producției și a compensa o cifră de afaceri foarte mare.
De exemplu, vă puteți aminti cazul unui brigadier, condamnat ca armurier al unei grupări teroriste, trimis la muncă cu plasament obligatoriu ca invalid care și-a pierdut un picior din motive „medicale”. Abia după ce a fost angajat, el însuși le spune șefilor săi, după ce i-a amenințat, că și-a pierdut piciorul într-un atac. La acea vreme, șefii nu au îndrăznit să vorbească și nu a fost concediat.
După cum vor arăta cercetările ulterioare efectuate de carabinierii antiterorism și de justiție, Brigăzile Roșii s-au concentrat în departamente de caroserie de Mirafiori, Rivalta și Lancia di Chivasso, în timp ce Prima Linea și alte grupuri subversive la mecanici si prese.
Membrii Brigăzilor Roșii au putut opera sub acoperire, infiltrăndu-se în principal în grupurile autogestionate ale Autonomia Operaia, care numărau mulți adepți la logicaantagonism proletar violent.
Membrii Brigăzii Roșii au intrat în contact cu independenții din fabrica care fac prozeliți pentru a efectua acțiuni de intimidare a șefului, în interiorul şi în afara aşezărilor, cu ameninţări, atacuri, urmăriri, asasinate.
Dacă au folosit grupurile opuse pentru muncitori, înșiși „comandanții” Brigăziilor Roșii au încercat să se infiltrează în structurile sindicatelor din fabrică, participând, de asemenea, în calitate de reprezentanți ai sindicatelor companiei, la negocieri cu conducerea fabricii, întotdeauna însă într-o poziție retrasă și tăcută.
Pentru toate, se aplică reprezentantul sindical al Mirafiori ucis într-un foc cu carabinierii, care a fost considerat moderat de directorii companiei la masa de negocieri a sindicatului din fabrică.
Jurnalul brigadierului
În primăvara anului 1979, carabinierii au pătruns într-o ascunzătoare „rece” a Brigăzilor Roșii chiar în fața Mirafiori și au confiscat o serie întreagă de documente, inclusiv liste cu nume de posibile ținte.
Printre documente se regaseste si un fel de Jurnalul brigadierului, unde se notează zi de zi faptele marcante ale vieții din fabrică, tulburările, ciocnirile cu șefii, întâlnirile sindicale și negocierile la care a participat membrul Brigăzii Roșii infiltrat.
Odată, de exemplu, directorul Mirafiori a mers la caroserie pentru a verifica cu șefii de departament natura unei probleme tehnice apărute; întrucât uzina este în impas, se apropie și muncitorii și delegații sindicali de linie, inclusiv necunoscutul membru al Brigăzilor Roșii care ține jurnalul, unde relatează cu sârguință cuvintele directorului deschizând o fereastră asupra acesteia. Un detaliu dacă vreți, dar spune cum terorismul făcea acum parte din viața de zi cu zi.
În toate acestea, sindicaliștii din fabrică sunt în cel mai bun caz în dezordine: ei demonstrează un amestec de slăbiciune, incertitudine, frică și, în unele dintre ele, o apropiere de terorism, așa cum va revedea din investigațiile ulterioare.
Între periere și șuruburi
""periajele” a conducătorilor (trași din birouri și forțați să defileze în procesiune) și cei „șuruburi” (împușcarea cu marmură și șuruburi de fier în șeful maistrului sau șefului de secție când trece pe lângă atelier) sunt acum ritualuri, practici consolidate pe care, potrivit sindicaliștilor, muncitorii care le practică știu că trebuie sau nu pot merge mai departe; cu excepția cazului în care se recurge imediat la grevă și la protecția, chiar legală, a autorilor actelor de violență, identificați și concediați de societate.
Documentul de reclamație al directorilor Fiat
Va fi un document emis de asociația profesională a directorilor Fiat, ulterior uciderea ing. Ghiglieno, să lovească puternic sindicatul și să conștientizeze mass-media și opinia publică cu privire la violența din fabrică.
Documentul denunța „climatul care se instaurează de ceva vreme în fabrică cu acoperiș laș și teren fertil pentru acțiuni criminale” și concluziona că „rănile și crimele sunt cel mai dureros și impresionant aspect al acelei campanii care implică sabotarea producției, intimidantă. telefoane, acte de violență împotriva șefilor, toate faptele care contribuie la dezvoltarea acelui climat de insecuritate în care s-a dezvoltat terorismul”.
Nu a fost o adevărată chemare sindicală, dar a fost o cerere sinceră către acţionar de a interveni revenirea la respectul pentru regulile vieții civilizate la fabrica.
Câteva zile mai târziu, pe 4 octombrie, a venit un alt manager a fost împușcat în picioare de Brigăzile Roșii, directorul de relații sindicale la Mirafiori.
61 de disponibilizări
După ultimele două episoade de violență teroristă, linia „dură” dusă de Departamentul de Personal cu celebrul „disponibilizările celor 61” efectuat cinci zile mai târziu.
Mai presus de toate, acele concedieri i-au făcut pe muncitori să înțeleagă asta Fiat intenționa să reacționeze. Marea majoritate a muncitorilor înșiși s-a alăturat lui și au înțeles și împărtășit motivele companiei, atât de mult încât nu a fost organizată nicio grevă spontană. Răspunsul jurnaliştilor care i-au intervievat pe muncitori la ieşirea de pe porţile Mirafiori a fost mereu acelaşi „Dar era timpul!”.
În februarie 1980, bărbații din General al Bisericii a arestat la Torino pe liderul militar al coloanei brigăzii Mirafiori, care, pocăit, a permis capturarea aproape a tuturor componentelor acesteia (puțini au reușit să se ascundă în Franța sau America Centrală)), inclusiv a unor reprezentanți ai sindicatelor de companie sau membri ai executivele provinciale ale aceloraşi sindicate.
În luna aprilie a aceluiași an, carabinierii antiterorism l-au arestat pe unul dintre participanții la asasinarea inginerului Ghiglieno. Chiar și acesta din urmă, pocăindu-se, a permis identificarea și arestarea tuturor membrilor Prima Linea.
Astfel s-a încheiat sezonul terorismului la Fiat.
Sindicatul a fost reconstituit pe poziții reformiste și participative după „marşul celor patruzeci de mii”, care a marcat înfrângerea sindicatului oponent care năvălise în fabrici timp de un deceniu.
