Acum șaptezeci de ani, 29 martie 1955 la Torino, pentru prima dată, CGIL a fost pus brusc într-o minoritate în alegeri pentru comisiile interne ale Decret, pierzând nu doar majoritatea absolută a voturilor, ci și primatul în cadrul celei mai importante fabrici italiene. Voturile pentru lista Fiom-Cgil au scăzut de la 65% la 36%; Fim-Cisl a urcat de la 25% la 41% (la scurt timp a avut loc insa scindarea Sida); Uilm-Uil de la 10% la 23%. Acolo înfrângere a fost determinată cu siguranță de climatul de despotism și șantaj de către angajatorii înființați la Fiat și în multe alte firme (în fabrica din Torino a fost chiar cazul concedierii unui muncitor cu motivația explicită de „pentru că era comunist” ceea ce a stârnit multe discuții și pe plan juridic).
Și nu a fost propagandă: la Congresul din februarie 1956, CGIL a denunțat că 674 de membri ai comisiilor interne, 1.128 de activiști și mii de muncitori au fost concediați în cursul anului precedent, vinovați că au susținut pozițiile sindicatului. Joseph DiVittorio, pe atunci lider al CGIL, a înțeles că nici cea mai dură represiune nu justifica o înfrângere atât de clară și neașteptată. La sugestia lui Vittorio Foa, Di Vittorio trimite la Torino un tânăr cercetător despre care se va vorbi mult în anii următori: maro Trentino, viitorul secretar general al Fiom și apoi al Cgil, care a editat un raport, în colaborare cu liderii Camerei Muncii din Torino, care a fost decisiv în schimbarea strategiei Cgil și a orientării conducerii sindicale, plasând probleme în legătură cu condizioni și organizare del muncă.
Schimbări în conducerea Cgil
Di Vittorio a schimbat echipa de conducere; bucură-te pe comunist Ioan Roveda iar socialistul De la Motta, l-a numit imediat Victory Foa ed Agostino Novella, ca noi secretari ai Fiom. Apoi Di Vittorio însuși, în ședința „istorică” a Comitetului Executiv al CGIL din 26 aprilie, a condus o analiză îndrăzneață denunţând intimidările, represaliile şi demiterile care anihilaseră clasa muncitoare (din 1952 CGIL ceruse aprobarea unui Statut al Muncitorilor cu accent antidiscriminatoriu). Dar pe lângă aceste elemente - care aveau și greutate - liderul Cgilului - evident că nu erau elaborări personale, ci rodul unei dezbateri aprinse în cadrul grupului de conducere - s-a chestionat asupra greșelile lui Fiom și pe detașarea ei de realitatea fabricilor care deveneau din ce în ce mai moderne și caracterizate de specificități neluate în seamă de negocierile de categorie interconfederale și naționale.
Un avertisment oportun și eșecul unei politici sindicale miope
Merită să ne amintim de a lui cuvinte, pronunțată în urmă cu șaptezeci de ani, dar de o modernitate deconcertant, pentru că, mutatis mutandis, sunt valabil şi astăzi, în prezența marii transformări care se anunță: «Progresul tehnic și concentrarea monopolistă tot mai mare a mijloacelor de producție accentuează continuu aceste diferențe, determinând condiții de viață și de muncă extrem de diferențiate între diverse grupuri de muncitori chiar și în cadrul aceleiași întreprinderi. Faptul că CGIL – a continuat Di Vittorio – subestimând acest proces de diferențiere, a continuat în ultimii ani să își limiteze activitatea salarială aproape exclusiv la categoria națională și la negocieri generale, a constituit o greșeală gravă […]. Situația obiectivă ne obligă – a conchis el – să facem din fabrica, compania, centrul politicii salariale». Deci, cuvintele aveau greutate. Recunoașterea ex cathedra că a făcut o „greșeală gravă” a luat prin surprindere sute de directori (când ar fi fost mult mai simplu și mai puțin deranjant să o scoată, ca de obicei, asupra șefilor și a guvernului, așa cum face și acum). Landini). Într-un interviu al lui Vittorio Foa publicat pe eseu de Andrea Stuppini „Revisionism socialist” (Mondoperaio 1981), marele sindicalist denunță un mod de a duce o politică sindicală greșită în legătură cu o politică tout court care este și ea eronată, așa cum va apărea în 1956 odată cu invazia sovietică a Ungariei.
„Așadar, după părerea mea, a existat într-adevăr ideea că schimbarea vine din afară, vine din Est și că, prin urmare, condamnarea Estului însemna condamnarea schimbării. Procesul de transformare a venit, dar a venit încet. Procesul de destalinizare atrage însă o consecință importantă: reînnoirea analizei capitalism. Dacă la un moment dat nu mai văd capitalismul veșnic în criză, veșnic în pragul colapsului și a catastrofei, având nevoie doar fie de o lovitură decisivă pentru a-l răsturna definitiv, fie de cârje pentru a continua să meargă, dacă la un moment dat văd că capitalismul merge și se dezvoltă, un fel de frică se naște în cei care au spus mereu că capitalismul este în formă, recunoaște că este bine și cum recunoaște capitalismul de fapt a fost”.
Eșecul stângii de a înțelege „miracolul economic”
În esență, în acei ani stânga politică şi sindicală, nu înțelesese acele procese de creștere și dezvoltare care au luat numele de „miracol economic”. Acolo lipsa de sensibilitate comparativ cu familia regală fenomene de dezvoltare: trecerea de la autarhia fascistă la deschiderea schimburilor economice și comerciale, expansiunea puternică a industriei prelucrătoare în triunghiul industrial, urbanizarea forțată concentrată în marile metropole nordice, accentuarea dualismului economico-social între zonele avansate și cele întârziate, între Nord și Sud, au împiedicat stânga să se elibereze de vechile prejudecăți ale evaluării corecte a capitalismului de stat. Eseul conține și un citat din Riccardo Lombardia care s-ar putea referi la CGIL de azi. „Îmi amintesc – spune Lombardi – o vizită a mea și Silvio Leonardi la Camera Muncii din Milano a cărei comisie economică pregătise o analiză a situaţiei prezentate în termeni catastrofici. Când am plecat de la întâlnire Leonardi mi-a spus: dar nu se uită în jur, nu văd că se construiesc fabrici și case? Adevărul este că o dezvoltare, oricât de dezordonată îți place, a fost acolo și a transformat țara.” O mărturie sinceră care pictează o imagine a unei epoci, așa cum este descrisă de Riccardo Lombardi; una dintre puținele excepții, mai ales în lagărul socialist, într-un cadru general de conformism și superficialitate”.
Depășirea dogmatismului: viitorul mișcării muncitorești
Și a adăugat Foa în a articol su Mondoperaio: „gravă este greșeala prietenilor și tovarășilor, care bat „noul” în derâdere ca pe o invenție propagandistică a monopolurilor și îi acuză pe camarazii „inovatori” că joacă jocul grupurilor dominante. Adevărul este invers. Tocmai dogmaticii, fosilele mișcării muncitorești, orbi la noul material operațional al grupului dominant și instrumentul său de acțiune, tocmai acești conservatori sunt cei care contribuie la noul reformism muncitoresc, la nașterea aristocrațiilor muncitorești „integrate” în politica patronală, la dificultățile crescânde ale maselor populare. Lichidarea dogmatismului este astăzi o condiție absolută pentru combaterea efectivă a puterii stăpânilor.”
